Din vremea spiţerilor

De curând am intrat în posesia volumului "Istoricul farmaciei din Ardeal", al cărui autor este Iuliu Orient, doctor în medicină şi farmacie. Cartea, tipărită la Cluj, la Editura "Cartea Românească", în 1926, are următoarea dedicaţie, scrisă de mâna autorului: "Domniei Sale, domnului profesor doctor Nicolae Iorga, susţinătorul culturii româneşti, omagii de înaltă stimă".

Volumul debutează cu aceste fraze memorabile: "în faptul că ajutăm pe bolnavi şi pe cei slabi se manifestă simţul măreţ al coeziunii speciei... Că primii oameni au căutat să înlăture bolile câştigate în cursul luptei pentru existenţă, ori bolile înnăscute, e indiscutabil. Cu dezvoltarea intelectuală a omenirii, treptat a crescut şi năzuinţa de a alina suferinţele trupeşti, adică, s-a dezvoltat lecuirea de specialitate. Cu drept cuvânt putem spune despre această năzuinţă milenară că e tot atât de veche ca însăşi omenirea".

Conştiincios căutător în arhive şi în alte izvoare, doctorul Orient a scos la iveală informaţii privind tratamente şi reţete utilizate pe teritoriul Ardealului din Epoca Antică până în secolul al XIX-lea. Aflăm, astfel, că în Evul Mediu bolnavii erau trataţi în aşezăminte situate pe lângă mănăstiri. Aceste aşezăminte aveau ca scop în primul rând ajutorarea săracilor şi a bolnavilor. Astfel, la sfârşitul secolului al XIV-lea, aproape fiecare mănăstire avea un loc unde călugării preparau şi ofereau leacuri gratuit pentru săraci şi cu bani pentru cei bogaţi.

În secolele XIV-XV, Peninsula Crimeea era sub stăpânire genoveză. Printre colonişti se găseau şi persoane care preparau şi vindeau leacuri. Dintre aceştia s-a distins şi unul numit Antonius Speciarius. De la acest nume a ajuns şi pe teritoriul ţării noastre termenul de "spiţer", pentru farmacist, şi "spiţerie", pentru farmacie. De fapt, această denumire îşi are originea în cuvântul latin-italian species, denumire care, în Evul Mediu, însemna amestecul de plante aromate. Foarte frecvent în compoziţia diferitelor reţete erau incluse aromate ca: scorţişoară, piper, şofran, cuişoare, melisă, mentă etc.

Secole de-a rândul medicul şi farmacistul se reuneau în aceeaşi persoană, deoarece, după consultaţie, medicul îşi prepara leacurile pe care le considera potrivite pentru pacientul său.

În afară de plantele menţionate se utilizau şi alte leacuri de origine animală sau minerală. Astfel, se foloseau preparate de mercur, plumb, fier, aramă şi antimoniu şi chiar acid sulfuric, plecându-se de la ipoteza că fiecare otravă, dacă este folosită într-un anume fel, poate avea valoare de medicament. Dintre toate preparatele menţionate mai sus doar mercurul s-a dovedit a fi activ în terapia sifilisului, dar cu preţul unor efecte secundare majore.

Alte leacuri utilizate în Evul Mediu ţineau mai mult de vrăjitorie decât de medicină. Printre acestea menţionăm extract de şopârlă, plămân de vulpe, ochi de rac, corn de cerb, piele de şarpe, cantarida.

Nu este mai puţin adevărat că, în epocă, existau şi numeroşi şarlatani. În volum este menţionat Francisc Hunyadi, care era la curtea principelui ardelean Sigismud Bathory în perioada când acesta din urmă pregătea campania contra lui Sinan Paşa. Hunyadi s-a lăudat că poate pregăti un medicament, pe care, dacă îl foloseşte un luptător, gloanţele nu-l rănesc. Principele l-a chemat şi i-a cerut să-i facă acest medicament minunat. Hunyadi, văzându-se în încurcătură, i-a răspuns: "Iertaţi-mă, Măria Voastră, dar medicamentul este într-un sertar, iar sertarul l-am lăsat la Braşov".