Doar examenul de laborator stabileşte cu exactitate cauza unei faringite

Faringitele sunt printre cele mai frecvente afecţiuni ale tractului respirator superior pentru care pacientul se adresează medicului. Pentru determinarea cauzei exacte a bolii se recomandă, întotdeauna, analize complete de laborator.

Tractul respirator superior cuprinde fosele nazale, nazofaringele (cu cavităţile conecte: sinusurile paranazale şi urechea medie), orofaringele şi laringele superior. Din cauza lipsei barierelor anatomice distincte între segmentele căilor respiratorii superioare, infecţia se poate propaga prin continuitate, cu frecvente complicaţii prin afectarea urechii medii, a laringelui şi chiar a căilor respiratorii inferioare.

În diagnosticul microbiologic, laboratorul trebuie să aibă în vedere flora bacteriană care există în mod normal în anumite situsuri anatomice. Această floră normală, care se află într-o relaţie de simbioză cu gazda, joacă un rol important în protecţia acesteia faţă de microorganismele patogene, putând preveni proliferarea şi invazia acestora prin diferite mecanisme.

Aproximativ 70% din faringite sunt cauzate de virusuri: rhinovirusuri, adenovirusuri, virusuri gripale, paragripale, Coxsackie A, virusul Epstein-Barr, care determină mononucleoza infecţioasă caracterizată prin angină severă, frecvent ulcerată, adenită cervicală şi semne de afectare sistemică. Acestea au evoluţie auto-limitantă şi, în general, nu trebuie tratate cu antibiotice, dar, prin lezarea epiteliului respirator şi obturarea congestivă a orificiilor sinuzale sau a trompei lui Eustachio, favorizează suprainfecţia cu bacterii.

În cazul infecţiilor bacteriene, cel mai frecvent germene implicat este Streptococcus pyogenes (Streptococ hemolitic grup A). Acesta imprimă gravitate faringitelor prin complicaţiile infecţioase (sinuzite, otite medii, mastoidite, adenite cervicale supurate, abces amigdalian, flegmon amigdalian) şi postinfecţioase (reumatism articular acut, glomerulonefrită acută, cardită reumatismală). Faringitele cu tulpini eritrotoxigene de Streptococcus pyogenes determină scarlatină.

Din punct de vedere clinic, faringita streptococică debutează cu cefalee (durere de cap), dureri abdominale, vărsături, febră ridicată (39-40ºC). În câteva ore de la debut, faringele devine roşu, cu tumefacţia amigdalelor. Inflamarea ganglionilor laterocervicali apare precoce şi este dureroasă.

Analiza exudatului faringian deosebeşte faringita virală de cea bacteriană

Singura modalitate de a diferenţia faringita virală de cea bacteriană o reprezintă cultura exudatului faringian. Recoltarea exudatului faringian trebuie efectuată înaintea administrării de antibiotice, preferabil de dimineaţă sau după 4 ore de la toaleta cavităţii bucale sau ingestia de alimente sau lichide. Dacă recoltarea se face la domiciliu, transportul probelor către laborator se face în maximum două ore de la prelevare, cu excepţia probelor recoltate pe tampoane, în tuburi ce conţin mediu de transport, care pot fi păstrate până la 24 h la temperatura camerei, fără a afecta viabilitatea bacteriilor.

Tratamentul este atât simptomatic, incluzând hidratarea, combaterea febrei şi durerilor faringiene, cât şi antibiotic. Tratamentul faringitei acute streptococice se face cu Penicilină. Bolnavii alergici la Penicilină pot fi trataţi cu Eritromicină sau Claritromicină.

Uneori, sub penicilinoterapie simptomatologia faringitelor streptococice persistă, motivul fiind asocierea faringitei virale cu cea streptococică. Examinarea unui nou tampon faringian elucidează situaţia.

De cele mai multe ori, eşecul terapeutic apare din cauza reinfecţiei cu Streptococ în mediul familial şi/sau colectivităţi. În această situaţie se recomandă testarea întregii familii sau colectivităţi din care s-a depistat un bolnav.