„Farmacopeea muzicală“

Dacă în rubrica de săptămâna trecută am subliniat importanţa conversaţiei psihoterapice în stabilirea unei legături benefice între medic şi bolnav, în numărul curent vă voi prezenta câteva argumente în favoarea unui factor adjuvant al terapeuticii, şi anume muzica.

Cunoscut astăzi sub numele de meloterapie, acest mod de tratament şi-a dovedit utilitatea de-a lungul veacurilor. Se cunoaşte, de pildă, faptul că ipohondria regelui Filip al V-a al Spaniei era eficient combătută de muzica interpretului Farinelli. Celebrul poet francez Baudelaire a renunţat la dorinţa de sinucidere după ce a ascultat opera "Tannhäuser", care a avut asupra lui o influenţă reconfortantă. Un medic francez, Fournier-Percay, şi-a vindecat propriul copil de dureri şi insomnie prin muzică de flaut.

De altfel, în tratarea durerii fizice, meloterapia s-a dovedit de o remarcabilă utilitate. Acţionând prin distragerea atenţiei bolnavului sau chiar prin interferarea senzorială a durerii, muzica are tendinţa de a scădea intensitatea percepţiei dureroase, chiar dacă nu reuşeşte să o facă să dispară total. Asocierea muzicii la tratamentul durerii a determinat scăderea dozei de medicamente analgezice.

În unele ţări, muzica a fost folosită în preanestezie, având rolul de a scădea semnificativ anxietatea. Chiar şi unii stomatologi au recurs la ajutorul muzicii, pentru a micşora percepţia durerii, procedeu denumit audio-analgezie. În urmă cu mai mulţi ani, medicii olandezi au ales muzica clasică, senină şi melodioasă, pentru calmarea durerilor de naştere.

Meloterapia s-a dovedit utilă şi în bolile psihice, alături de psihoterapia clasică şi ergoterapie. Există numeroase comunicări care dovedesc rezultate bune în terapia schizofreniei, a melancoliei, în psihonevroze şi în nevroza astenică. Psihiatria infantilă beneficiază de muzică, aceasta fiind un instrument adjuvant util. În funcţie de diagnostic (copii hiperactivi, agitaţi, cu tulburări de concentrare sau cu diferite grade de alienaţie mintală), pot fi trataţi cu ajutorul muzicii şi al dansului.

Sigur, au existat şi tendinţe de exagerare. Astfel, s-a conturat un fel de "farmacopee muzicală", încât se prescria o anumită piesă muzicală, în funcţie de diagnostic. Iată câteva exemple: pentru melancolie - "Oda bucuriei" de Beethoven; pentru irascibilitate - uvertura la opera "Parsifal" de Wagner; pentru stări depresive - "Clar de lună" de Debussy; pentru stări de agitaţie - valsurile lui Strauss; pentru hipertensiune - "Concertul în re minor" de Chopin; pentru cefalee - "Don Juan" de Mozart şi exemplele pot continua. Desigur, indicaţiile de mai sus sunt imprudente, atingând chiar graniţa ridicolului. Există însă şi o latură a meloterapiei în relaţie cu societatea civilă. Astfel, în Marea Britanie există chiar o societate intitulată "Society for Music Therapy and Remedial Music". În Statele Unite funcţionează încă din 1950 "National Association for Music Therapy", care formează terapeuţi muzicali din rândul persoanelor cu talent şi cunoştinţe muzicale, medicale şi psihologice. Îmi amintesc că, în urmă cu câteva decenii, când făceam o specializare în această ţară, existau peste 10.000 de muzico-terapeuţi.