Medicina naturistă în tradiţiile poporului român

Practica vindecării bolilor şi a alinării suferinţelor fizice şi psihice cu ajutorul plantelor are o tradiţie străveche, ce se pierde în negura vremurilor. Zeci şi sute de generaţii au observat efectele, au verificat şi au perfecţionat remediile iniţiate de strămoşii noştri daco-geţi.

Herodot scria despre daci că sunt „buni cunoscători ai plantelor, având şi tehnici deosebite de îngrijire a bolnavilor cu ajutorul plantelor“. Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geto-daci că, „în afară de bravura şi bărbăţia manifestate în lupte, ei posedau şi o educaţie morală, manifestată în grija faţă de străini, de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pământul lor“. În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.), completată în timpul exilului său la Tomis-Constanţa (8-17 e.n.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian şi mai ales la Pontus Euxinus (Marea Neagră).

După cucerirea Daciei de către romani (106 e.n.), arsenalul terapeutic al florei medicinale din Dacia s-a îmbogăţit cu noi specii aduse de militari şi de administraţia romană. Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist din veacul al II-lea e.n., în lucrarea sa „De medica minibus herbarum“, menţiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice existente în Dacia: aniarsexe-iarba sărată, budathla-limba boului, chlodela-ţelina de câmp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzică, dzena-cucuta de apă, kardama-papură, koikodila-păpălău, kroustane-rostopască, mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai. Multe din aceste plante sunt utilizate şi astăzi în arsenalul fitoterapeutic.

„Buruienile de leac“, singurele medicamente folosite odinioară

Pe sub coastele umbrite, pe margini sau adâncuri de păduri, în covorul multicolor al pajiştilor şi poienilor, pe văile umede ale râurilor şi pârâiaşelor efemere, populaţia satelor româneşti a găsit „buruienile de leac“, singurele medicamente accesibile şi dăruite gratuit de natură.

Documente vechi amintesc despre bărbieri, vraci şi vrăjitoare, doftoroaie şi descântătoare, care tratau bolnavii din sate şi târguri cu diferite buruieni. Pentru răni şi furuncule, se utilizau frunzele de patlagină sau de muşcată. În faza de inflamaţie acută, frunzele aveau efecte de înmuiere a pielii, iar enzimele proteolitice acţionau prin macerarea colagenului din ţesuturi, astfel ca furunculul să erupă.

În secolele XIV-XV, medicina populară se practica în bolniţele existente în mânăstirile Tismana, Bistriţa (din Oltenia), Neamţ, Prislop (din Moldova), în care se foloseau plante medicinale recoltate din flora spontană din jurul mânăstirii sau cultivate în grădinile proprii. Bolile tămăduite erau cunoscute prin anumite denumiri populare: aprindere (congestie pulmonară), oftică (tuberculoză), rac (cancer), blândă (urticarie), brâncă (erizipel), buboaie (furunculoză), cârtiţe (varice), dalac (antrax), gălbinare (icter), lungoare (febră tifoidă), vătămătură (hernie), trânji (hemoroizi), gâlci (amigdalită).

Pentru fiecare boală, călugării din mânăstiri, precum şi vracii şi doftoroaiele satelor, foloseau anumite plante cunoscute la acele vremuri: angelica la vătămătură şi boli de inimă, rostopască la gălbinare, fierea pământului la friguri, alior la reumatism şi pecingine, captalan la lungoare.

În tratamentul altor boli se mai foloseau brusturele, brustanul, scrântitoarea, coada calului, coada şoricelului, pojarniţă, muşeţel, zămoşiţă, boz, busuioc.

Înlesniri ale domnitorilor pentru negustorii de plante medicinale

Domnitorii din acele vremi încurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la dispoziţie. Alexandru cel Bun din Moldova a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel Bătrân a acordat privilegii negustorilor din Braşov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante şi condimente preluate din alte zone ale globului (tămâie, piper, şofran, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, ghimbir).

Putem exemplifica unele terapii naturiste aplicate cu succes, păstrate în memoria poporului timp de multe veacuri. Ştefan cel Mare, rănit la picior în luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat de medicii italieni Matteo Muriano şi Ieronim da Cesena, cu loţiuni şi cataplasme de muşeţel, isop, tătăneasă şi eucalipt. Mai târziu, Alexandru Lăpuşneanu, fiind bolnav de ochi (în anul 1558), a fost îngrijit de un spiţer din Transilvania cu nişte plante, printre care mentă, isop, muştar şi scorţişoară.

Printre cele mai vechi texte păstrate în ţara noastră în domeniul fitoterapiei şi aromaterapiei se numără manuscrisul intitulat „Folosirea plantelor de leac“, datat din secolul al XVI-lea şi conservat în Arhivele Statului din Bucureşti.

Aici sunt menţionate unele preocupări de fitoterapie casnică, utilizând multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghinţură, iarba tăieturii, patlagină, pătrunjel de câmp, schinel, şopârlaiţă, traista ciobanului, urzică) precum şi unele specii aromatice alimentare (angelica, mărarul, melisa). Menta era considerată ca un leac foarte preţios, „cu mare putere de a vindeca toate bolile şi de a smulge toate stricăciunile lăuntrice“.

Primele farmacii, în Evul Mediu

În Evul Mediu au fost înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar de primăriile din Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş, care livrau extracte, siropuri şi uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, mentă, tei şi soc. La sfârşitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite „specii“ şi se distribuiau de către spiţer, în timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuţi în Iaşi încă din anul 1594. În „Pravila“ lui Vasile Lupu (1646), aromatorii se mai numeau „vraci“, iar în timpul domnitorului Dimitrie Cantemir erau denumiţi „apotecari“, împrumutând un cuvânt de origine greacă.

Primul spital din ţară care a folosit, cu predilecţie, plantele medicinale autohtone a fost construit în Bucureşti, lângă mânăstirea Colţea, între anii 1695-1708, pe baza planurilor elaborate de spătarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate bolnavilor săraci care erau trataţi cu diferite plante tămăduitoare.

În timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica din Moldova este fondat Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi (1757), în care tratamentele pentru toate bolile îmbinau folosirea plantelor de leac cu rugăminţi către cer, de vindecare a suferinţelor şi de iertare a păcatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiţerul Anton Faermann, decedat cu întreaga sa familie în timpul ciumei din anul 1770.

Un alt lăcaş bisericesc orientat pe folosirea plantelor în tămăduirea bolnavilor a fost Mănăstirea Obedeanu, în incinta căreia a luat fiinţă spitalul din Craiova în anul 1777.

Fitoterapia românească a fost îmbogăţită cu plante exotice

La începutul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietăţi medicinale folosite în ţările române s-a lărgit prin introducerea unor specii sau produse aduse din străinătate: scoarţa arborelui de China, anason, revent, siminichie, şofran, piper negru, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, ienibahar, cassia, camfor, salep şi sabur. Tot în această perioadă s-au importat şi unele preparate din plante aromatice exotice, prezentate sub formă de balsamuri, extracte, elixire, tincturi, uleiuri, unguente şi ape aromate (de melisă, fragi, isop, măgheran şi portocale).

Pentru a organiza colectarea ştiinţifică a plantelor medicinale şi aromatice din flora spontană sau de la cultivatori, care erau necesare prelucrării în laboratoarele farmaceutice, a luat fiinţă un prim laborator de cercetare „Planta Vorel“ din Piatra Neamţ, prin hrisovul dat de voievodul Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei (1825). Sistemul de valorificare şi distribuţie a produselor medicinale prin reţeaua de farmacii a fost mai bine structurat după anul 1831, ca urmare a aplicării prevederilor Regulamentului Organic, introdus în ambele ţări româneşti.

Sistematizarea datelor ştiinţifice privind alcătuirea reţetelor farmaceutice a făcut obiectul unei ample lucrări de sinteză, realizată de un larg colectiv de specialişti, la îndemnul dr. Carol Davila. Colectivul a fost condus de farmacistul Constantin C. Hepites (1802-1890). Aceştia au elaborat prima farmacopee română (1862) cu 790 de pagini, apreciată ca fiind printre cele mai valoroase lucrări de acest gen din Europa. În afara indicaţiilor din farmacopee, sistemul de preparare a produselor farmaceutice, naturale şi de sinteză a fost reglementat prin apariţia unei „Legi sanitare“ din 1874, elaborată de Anastasie Fătu şi I. Felix.

Apariţia medicamentelor de sinteză chimică

Avântul imperios al medicaţiei cu produse de sinteză chimică, incomparabil mai riscante decât produsele naturale, a împins fitoterapia din România în subsolul medicinii, pe o perioadă destul de lungă.

Prin dezvoltarea impetuoasă a chimioterapiei, până la mijlocul secolului XX, farmacopeele din lume au înregistrat peste 100.000 de preparate chimice. În ultimii 40-50 de ani, pe lângă succesele de necontestat, au fost semnalate tot mai multe cazuri de intoxicaţii cu medicamente de sinteză chimică, uneori mortale, care s-au datorat efectelor secundare necunoscute iniţial.

Redescoperirea fitoterapiei

În lupta cu poluarea medicamentoasă, devenită ca un nou flagel ameninţător, majoritatea popoarelor avansate au considerat necesară reevaluarea mijloacelor terapeutice tradiţionale, respectiv revenirea la fitoterapie.

În ultimele 3-4 decenii, practica medicală din România s-a orientat tot mai mult spre limitarea, treptată, a tendinţei de medicaţie exclusiv alopată, solicitând „redescoperirea“ efectelor certe ale plantelor medicinale. Se apreciază că extinderea culturilor de plante medicinale pe teritoriul românesc va putea asigura tot necesarul de materii prime şi produse finite pentru industria farmaceutică, farmacii, spitale şi consum casnic. Este anormal ca, având un asemenea tezaur de excepţională valoare, ţara noastră să importe, de la firme străine, produse naturiste la preţuri exagerat de mari. Considerăm absolut necesar ca, în viitorul apropiat, dealurile rămase golaşe şi erodate, colinele necultivate şi luncile cu soluri bogate şi umede să devină, treptat, izvoare de sănătate pentru populaţia ţării.

* Constantin I. Milică este profesor universitar la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) din Iaşi. Este specializat în fitoterapie şi tratează anual sute de persoane din toate colŢurile ţării, prescriind pentru orice boală preparate complexe din plante pe care cel mai adesea le ignorăm. A salvat oameni cărora nu li se mai dădeau şanse de supravieţuire, preparatele fiind realizate în laborator, după metode ştiinţifice şi după atenta analiză a fiecărei afecţiuni în parte