O terapie străveche

Printre primele forme de manifestare ale medicinii primitive se situează şi cântecele populare, numite descântece, care, de cele mai multe ori, însoţeau actul terapeutic. Aşa cum „Pluguşorul“ poate fi considerat un fel de „tratat“ popular de agrotehnică, tot aşa şi descântecele constituie un astfel de „tratat“ de medicină populară.

Ca practică, descântatul este un obicei popular foarte vechi, întâlnit nu numai la români, ci la majoritatea popoarelor. A apărut ca o reacţie primitivă împotriva forţelor ostile omului, împotriva bolii şi a fricii de moarte.

Este important de menţionat că aceste descântece, în afară de faptul că se cântau, se rosteau cu o anumită ritmicitate, producând astfel un efect calmant, prin sugestie. Deoarece descântecul se spunea, uneori, concomitent cu efectuarea unui act terapeutic (de ex. imobilizarea unei fracturi cu legături de trestie), el avea şi rolul de a distrage atenţia accidentatului de la durerea suferită în timpul manevrei terapeutice.

Deosebit de semnificativ era descântecul împotriva muşcăturii de viperă, care conţine o descriere amănunţită a simptomelor generate de muşcătură: „placat-a cutare, pe cale, pe cărare/ ceancă neagră înainte ieşitu-i-a/ tare spăimântatu-i-a/ de fălci apucatu-l-a/ fălcile încleştatu-i-a/ de rănichi apucatu-l-a/ rănichii încordatu-i-a ...“.

Iată un alt descântec, cules la Bistriţa, la sfârşitul secolului XIX-lea, în care este descris un atac de apoplexie: „cum o văzură/ de mână o luară/ şi în ghioc o băgară/ în sus o ridicară/ ca un fuior de cânepă o meliţară/ ca un snop de grâu o împletiră/ moartă la pământ o trântiră/ creierii din cap i-o tulburat/ moară în cap i-o aşezat/ că de ochi a orbit/ de nas a cârnit/ şi de gură a amuţit/ de urechi a asurzit/ de mânuri o legat/ de picioare o împiedicat/ moartă în pământ o lăsat/ jilavă şi bolnavă“.

Iată şi un descântec egiptean, de apărare a copiilor împotriva pericolului morţii - cea numită „cu nasul turtit şi faţa lăţită“:

„... piei strigoiule care vii din întuneric, şi intri pe furiş, tu cel cu nasul turtit, cu faţa lăţită, piei, că n-ai să izbuteşti ce-ţi puseseşi în gând căci, dacă ai venit să săruţi acest copil, să ştii că nu-ţi dau voie să te atingi de el. Iar dacă ai venit să-i potoleşti plânsul, nu-ţi dau voie să îl potoleşti. Şi dacă ai venit să-l iei, nu ţi-l dau. Că am adus împotriva ta lăptuci înţepătoare, cu usturoi, al cărui miros tu nu-l suferi, cu miere dulce şi plăcută oamenilor, dar nesuferită morţilor, cu fir de cânepă toarsă. Piei de aici, că n-ai să izbuteşti ce ţi-ai pus în minte“. Nu vreau să fiu ironic, dar partea a doua a descântecului pare a fi un exemplu tipic de terapie naturistă!

Este cu totul meritorie descifrarea în aceste descântece a unor sensuri terapeutice. Aşa cum „Pluguşorul“ poate fi considerat un fel de „tratat“ popular de agrotehnică, tot aşa şi descântecele constituie un astfel de „tratat“ de medicină populară. Deşi poartă un veşmânt „sacru“, descântecele nu-şi pierd caracterul de activitate umană primitivă, destinată înfrângerii bolilor şi suferinţelor, cu mijloace care prevesteau practica medicală tămăduitoare de mai târziu.