Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Sănătate Semnele instalării hepatitei virale C

Semnele instalării hepatitei virale C

Un articol de: Violeta Cristea - 01 Feb, 2010

Iniţial a fost denumită hepatita nonA-nonB, deoarece, la o serie de pacienţi care aveau sindrom de hepatită acută nu s-a identificat, prin analize de laborator, nici unul din cele două tipuri de virus cunoscute, A şi B. Spre sfârşitul anilor â80, prin tehnici de genetică moleculară s-a reuşit identificarea virusului hepatitic C. Caracteristica principală a infecţiei cu virus C o reprezintă evoluţia persistentă, silenţioasă din punct de vedere clinic, cu tendinţa marcată către cronicizare şi malignizare.

Sursele de virus sunt reprezentate de bolnavii cu hepatita acută şi cronică, în special de purtătorii preinfecţioşi şi purtătorii sănătoşi.

Transmiterea pe cale directă se realizează prin transfuzii de sânge, transplant de ţesuturi şi organe, leziuni accidentale survenite în cursul actelor medicale, leziuni preexistente contaminate cu sânge. Modul indirect de transmitere se realizează prin instrumentar medical şi prin obiecte de igienă cu potenţial înţepător: forfecuţe de unghii, lame de ras, periuţe de dinţi.

Transmiterea nozocomială (intraspitalicească) este mai frecvent posibilă în unităţi de dializă.

Infecţia acută are o frecvenţă de 15-20% şi apare, de obicei, posttransfuzional, după o incubaţie de 6-8 săptămâni, având manifestări clinice nerelevante. În acest context, omul se poate trezi după ani de zile (uneori zeci de ani), cu o afecţiune cronică de ficat. Acest lucru impune ca, din când în când, să facem o serie de investigaţii, printre care şi testarea markerilor, pentru a decela o eventuală infecţie cu virusul hepatic C.

În momentul decelării unei infecţii acute cu virusul hepatitei C, pacientul este îndrumat către un serviciu de boli infecţioase, unde este internat, se stabileşte diagnosticul de certitudine, prin analize de laborator şi se instituie terapia antivirală, în vederea reducerii riscului de cronicizare a infecţiei.

Principalele variabile care intervin în cronicizarea infecţiei cu virus C sunt reprezentate de:

- vârsta la care are loc infecţia, la tineri evoluţia având un prognostic mai bun;

- sexul - mai afectat este cel masculin, progresia către ciroză fiind de zece ori mai mare la bărbaţi decât la femei;

- alcoolismul cronic, prin hepatotoxicitate are efect sinergic cu virusul, crescând rata de ciroză;

- încărcătura virală se corelează direct proporţional cu numărul de hepatocite infectate;

-infecţiile hepatitice multiple cresc distrucţia hepatocitelor, contribuind la instalarea cirozei.

Din păcate, până în acest moment, vaccinarea contra virusului hepatitei C nu este posibilă, acest dezavantaj fiind oferit de marea variabilitate genetică a virusului.