Tot ce trebuie să ştim despre escare

O neglijenţă de câteva ore în îngrijirea persoanelor imobilizate la pat poate avea drept consecinţă apariţia unor răni numite escare, ulceraţii sau leziuni de decubit. Apariţia escarelor se plăteşte prin durere şi prin săptămâni sau chiar luni de efort de tratament.

Escarele sunt leziuni (răni) la nivelul pielii şi al ţesutului învecinat, cauzate de lipsa de oxigenare tisulară, ca urmare a comprimării vaselor de sânge care irigă zona respectivă. Comprimarea vaselor de sânge de la nivelul pielii (mai precis, de la nivelul dermului) se realizează ca urmare a presiunii constante, prea îndelungate, la nivelul unei anumite zone. Rezultatul comprimării vaselor şi al reducerii aportului de sânge în acea zonă îl constituie moartea celulelor, lezarea pielii şi formarea de ulceraţii.

Localizarea cea mai frecventă a escarelor este la nivelul zonelor de sprijin ale corpului. Caracteristic pentru aceste zone este prezenţa proeminenţelor osoase (a zonelor în care nu sunt muşchi sau strat de grăsime subcutanată), astfel încât pielea este practic "strivită" între oase şi planul dur al patului. Aproximatix 95% dintre escare apar la nivelul spatelui şi al părţii inferioare a corpului. Astfel, cel mai frecvent afectate sunt regiunea omoplaţilor şi, mai ales, în partea inferioară a corpului, zonele lombare şi sacrală (partea inferioară a spatelui), regiunea de la nivelul şoldurilor, fundului sau călcâielor. Escarele mai pot fi localizate la nivelul cefei, coatelor, între genunchi sau deasupra gleznelor.

Factorul declanşator îl constituie imobilizarea prelungită la pat sau în fotoliu (la persoane aflate în stare de comă sau confuzie mentală, demenţă, tulburări de sensibilitate, persoane denutrite, persoane imobilizate după fracturi, arsuri sau intervenţii chirurgicale laborioase etc). O escară poate să apară şi în decurs de câteva ore, chiar la un pacient tânăr, aflat în stare de comă profundă.

La început, zona predispusă este mai sensibilă şi dureroasă, de culoare roşiatică şi nu se albeşte când se exercită o presiune. În lipsa unor măsuri eficiente de îngrijire, ulterior leziunea se extinde, zona devine insensibilă, iar în centrul zonei respective pielea se necrozează (se înnegreşte) şi se ulcerează. Ulceraţia se poate extinde progresiv la zonele profunde (poate ajunge inclusiv până la fascii şi muşchi), căpătând aspect de crater de dimensiuni reduse. În mod frecvent, aceste ulceraţii se suprainfectează (apare o secreţie purulentă urât mirositoare), iar zona devine fierbinte şi roşie. Dacă ulceraţia progresează, se pot produce distrucţii la nivelul ţesuturilor profunde (tendoane, articulaţii) sau infecţii grave (septicemie, osteomielită etc). Astfel, escarele reprezintă o afecţiune ce poate ameninţa viaţa pacientului, deoarece ţesutul lezat este foarte vulnerabil la infecţii.

Măsurile de îngrijire trebuie iniţiate precoce pentru a preveni apariţia escarelor, deoarece, odată leziunea progresată la o etapă avansată, va fi mai greu de vindecat.

Primul lucru care se poate realiza pentru prevenirea apariţiei escarelor este mobilizarea frecventă a pacienţilor. Este suficient a schimba frecvent poziţia pacientului în pat, în limitele permise de boala de bază, pentru a evita presiunea prelungită într-o anumită zonă şi a distribui presiunea în alte zone. Astfel se restabileşte irigaţia cu sânge a zonei respective.

Pentru o îmbunătăţire a circulaţiei sângelui sunt eficiente exerciţiile uşoare, de întindere. Masajul zonelor pe care a stat pacientul favorizează irigarea zonei respective şi previne apariţia escarelor. O igienă sporită şi corectă are rol important în prevenirea apariţiei escarelor. Aşternutul bolnavului trebuie să fie bine întins, fără cute, uscat, fără firimituri sau alte resturi alimentare. Zilnic, pacientul trebuie spălat cu apă şi săpun (spălarea se face pe porţiuni), iar uscarea se realizează prin tamponament, cu un prosop moale. Pentru prevenirea apariţiei escarelor, un rol important îl are o foarte bună hidratare a pacientului. Obiectivul unei bune hidratări nu este de a consuma o anumită cantitate, impusă, de lichide, ci de a elimina o cantitate de aproximativ 1 l urină în 24 de ore.

dr. Cristina Mihaela Ghiciuc este medic specialist medicină de familie, membră AMFOR (Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi Români)