Zile bune, zile rele

Convieţuirea cu o durere cronică este ca o aventură. Există zile bune, care permit bolnavului să fie încrezător şi vioi, şi zile proaste, când moralul se prăbuşeşte şi durerea domină totul. Această evoluţie sinusoidală a durerii se reflectă şi asupra comportamentului şi stării afective a pacientului care, în lipsa unui tratament adecvat, ajunge la epuizare.

Unul dintre primele efecte vizibile ale durerii cronice constă în reducerea activităţilor zilnice, începând cu efortul fizic. Sunt neglijate astfel activităţi de rutină, cum ar fi îngrijirea grădiniţei sau măturatul frunzelor uscate. În speranţa unor zile mai bune, persoanele afectate ezită să plătească pe cineva să facă aceste treburi (dacă are bani) sau să roage pe cineva din familie ca să le facă (nu doreşte să-i încarce pe alţii cu responsabilităţile sale). Dacă apare o zi fără dureri, atunci se avântă să „recupereze“, dar rezultatul este că, în ziua următoare, durerile revin cu mai mare intensitate şi atunci reducerea activităţilor fizice apare ca un mod de a preveni durerea. Odată cu inactivitatea, scade vitalitatea, se instalează uşor starea de oboseală, sunt evitate chiar şi întâlnirile cu prietenii (care, după un timp, încetează să mai sune, deoarece le sunt refuzate invitaţiile).

Chiar şi legăturile cu membrii familiei se deteriorează, bolnavul devenind retras şi izolat. Familia preia „sarcinile“ ce-i reveneau celui suferind şi, din dorinţa de a-l cruţa, efectuează obligaţiile mondene, fără a-l mai include în acest circuit social.

Chiar şi rarele zile când durerea nu e prezentă nu mai sunt preţuite de teama, reală, că durerea va reizbucni. Aceasta îl face irascibil, indiferent la ce se întâmplă în jur, preocupat de schimbarea medicului, în speranţa unei reveniri miraculoase.

Comportamentul determinat de durere, care iniţial, avea şi rolul de a comunica celorlalţi prezenţa acesteia, cuprinde: şchiopătatul, plânsul, gemetele, grimasele, limitarea mişcărilor, statul în pat, adoptarea unei poziţii protectoare, discuţii despre durere sau despre o operaţie chirurgicală, izolarea de ceilalţi. Aceste simptome în timpul unei perioade iniţiale ar putea să mai atenueze intensitatea durerii dar, ulterior, devin ineficiente şi determină reacţia celor din jur. Această reacţie poate fi diferită: fie de compătimire şi tendinţa de a prelua sarcinile celui suferind, fie de enervare de tipul „iar începe să se vaite“. În ambele cazuri, cei din jur par mai preocupaţi de simptome decât de gândurile şi sentimentele bolnavului.

De aceea, aceste modificări comportamentale, care sunt consumatoare de energie şi dăunătoare relaţiilor pacient-familie, trebuie controlate şi canalizate în sensul mobilizării pentru instituirea unui tratament prompt şi adecvat al durerii cronice.