Arătarea Domnului

Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, Volumul I, Predica 374, 8-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 13, pp. 319-320

„[Omul bolnav de necredință] spune: Arată-mi! Ce să-ți arăt? Pe Dumnezeu. Cui? El răspunde: Mie, dacă vrei să cred. Căci nu cred decât ceea ce văd. (...) Trebuie să ți-L arăt pe Dumnezeu, trebuie să-L arăt unui om, dar El nu poate fi arătat de un om. Dumnezeu Se arată pe Sine Însuși. Pot să te sfătuiesc ce să faci ca să fii demn să-L vezi. [Cineva ar putea] spune: Nu există Dumnezeu. Toți se înspăimântă. (...) Și totuși chiar psalmul ne-a dat răspunsul: Zis-a cel nebun în inima lui: «Nu este Dumnezeu!» (Psalmul 13, 1). Deoarece o asemenea vorbă îi înspăimântă pe toți, a zis în inima sa, și nu a rostit-o cu glas tare. Dar și eu caut ceva. El spune: Arată-mi-L pe Dumnezeu! Frate, să căutăm împreună! Totuși, deși mă străduiesc, nu reușesc - probabil este nevoie și de timp, este nevoie și de un anumit studiu, este nevoie și de anumite învă­țături -, totuși și (...) eu îți spun, [la rândul meu]: Arată-mi sufletul tău! Tu cauți [să afli] de la mine un lucru foarte înalt, eu ceva mic; tu [Îl cauți] pe Cel de care ești departe, eu pe cel care este în tine; tu cauți un răspuns, eu pe cel care caută răspunsul. Dacă ți-aș spune că nu ai suflet, ce ai face? Într-adevăr, dacă trebuie să credem doar ceea ce vedem cu ochii, [atunci] tu nu ai suflet, căci, dacă nu voi vedea sufletul tău, nu voi crede că există. Mi-ai răspunde: Sufletul nu poate fi văzut cu ochii, dar poate fi arătat prin fapte. Vezi-l pe cel care merge, auzi-l pe cel care vorbește; vorbesc, îți răspund, și te mai îndoiești că am suflet? Deci, eu nu văd sufletul tău, dar pot să văd faptele sufletului tău. Dacă eu cunosc sufletul tău prin faptele sufletului tău, [atunci] cunoaște-L pe Dumnezeu prin faptele lui Dumnezeu! Există suflet pentru că mișcă trupul, și nu există Dumnezeu Care mișcă lumea? Nu te sperie ordinea lucrurilor: cele pămân­tești supuse celor cerești, alternan­ța zilei cu noaptea, succesiunea anotimpurilor, strălucirea soarelui care umple cu lumină ziua, [strălucirea] lunii și a stelelor prin care este domolită negura nopții, roadele pe care le produce pământul, izvoarele din care se revarsă apă? Chiar și animalele care se nasc pe pământ se nasc cu viață, [iar atunci ar putea cineva spune că] trăiește ceea ce este creat, și nu trăiește Cel care creează? Așadar, există Dumnezeu.” 

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Capitole, Ed. Deisis (2001), pp. 70-71

„Cum fiind ascuns, privești și observi toate, cum nu ești văzut de noi, dar ne vezi pe noi toți? Dar nu pe toți pe cei pe care-i vezi îi și cunoști, Dumnezeul meu, ci numai pe cei ce Te iubesc îi cunoști iubindu-i ca un prieten (I Corinteni 8, 3; Proverbe 8, 17) și mai cu seamă acestora Te arăți (Ioan 14, 21); fiind un Soare ascuns pentru toată firea muritoare, răsari pentru cei ce sunt ai Tăi, ești văzut de ei și întru Tine răsar cei odinioară întunecați, desfrânați, adulteri și destrăbălați, păcătoși și vameși (Matei 9, 10). Pocăindu-se, ei se fac fii ai luminii Tale dumnezeiești (Ioan 12, 36), lumina naște negre­șit lumină, deci și ei se fac lumină, copii ai lui Dumnezeu, precum este scris (Ioan 1, 12), dumnezei prin har. Câți păzesc bine poruncile dumnezeiești, câți tăgăduiesc lumea cea deșartă și care duce în rătăcire, câți urăsc fără ură părinți și frați (Luca 14, 26) socotindu-i străini și trecători prin această viață, câți se fac goi de bogăție și de bani și tăgăduiesc cu totul împătimirea față de ele, câți se scârbesc din suflet de slava cea deșartă și de laudele oamenilor pentru slava de sus, câți și-au tăiat în chip desăvârșit voia proprie și s-au făcut ca niște oi lipsite de răutate pentru păstorii lor, câți s-au făcut morți cu trupul față de toată fapta cea rea asudând pentru ostenelile virtuților și sunt vii numai prin voința cârmuitorului lor, fiind omorâți și iarăși făcuți vii prin ascultare; câți care din frica de Dumnezeu și amintirea morții plâng în fiecare noapte și zi și cad cu mintea la picioarele Stăpânului cerând milă și iertarea greșelilor (Marcu 5, 22) - toți aceștia ajung la deprinderea binelui prin toată lucrarea celor bune tânguindu-se în fiecare zi și, bătându-se stăruitor în piept, atrag milă. Prin cereri necontenite, prin glasuri negrăite și curgerile lacrimilor lor ei își curăță sufletul, și văzându-l cură­țit, unii ca aceștia sunt cuprinși de focul dorinței și de focul poftei de a-l vedea curățit în chip desă­vârșit.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)