Exemplul Sfintei Iulita

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a V-a, I-II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 97-99

„În această zi se face pomenire de marea luptă dusă în trup femeiesc de Iulita, cea mai fericită dintre femei, dacă este bine să numim femeie pe aceea care, prin măreția sufletului ei, a lăsat în urmă slăbiciunea firii omenești. A dus cea mai vitejească luptă. A umplut de uimire atât pe cei ce au fost de față la lupta ei, cât și pe cei care mai târziu au auzit istorisirea încercărilor la care a fost supusă. 
Socot că Iulita a rănit mai ales pe diavol, vrăjmașul nostru ob­ștesc, care nu suferă să fie biruit de femei. Diavolul, care se laudă că va zgudui lumea, că va pune mâna pe lume ca pe un cuib, că va ridica lumea ca pe niște ouă părăsite (Isaia 10, 14) și că va pustii orașele, el s-a văzut biruit de virtutea unei femei. Căuta să dovedească, în vre­me de prigoană, că Iulita nu poate, din pricina slăbiciunii firii feme­iești, să păstreze până la sfârșit credința sa în Dumnezeu; dar a aflat, prin încercarea la care a fost supusă, că Iulita și-a întrecut firea, că și-a bătut joc de amenin­țările lui tot atât pe cât diavolul se aștepta să se plece în fața chinurilor. (...) Îndemna pe femeile care erau de față să nu se moleșească atunci când este vorba să îndure suferințe pentru credință și nici să nu se scuze că sunt făpturi slabe. Ea spunea: «Suntem din același aluat ca și bărbații; am fost făcute ca și ei după chipul lui Dumnezeu; destoinice spre virtute, la fel ca pe bărbat le-a creat Dumnezeu și pe femei! Oare nu suntem întru totul înrudite cu bărbații? Dumnezeu n-a luat numai carne când a făcut-o pe femeie, ci și os din oasele lui (Facerea 2, 21-23). De aceea suntem și noi, ca și băr­bații, datoare Stăpânului cu statornicie, cu tărie de caracter și cu răb­dare!». Spunând acestea, a sărit în foc, iar focul, învăluind trupul sfintei ca o cămară de nuntă luminoasă, a trimis sufletul ei la cer și la moștenirea cuvenită ei, iar cinstitul ei trup l-a păs­trat nevătămat pentru cei apro­piați ai ei. Acesta, așezat în cea mai frumoa­să biserică a ora­șului, sfin­țește și locul și sfin­țeș­te și pe cei care se apropie de el; iar pământul, binecuvântat prin pe­trecerea Sfintei Iulita pe el, a izvorât din sânurile sale apă plă­­cu­tă la gust. Astfel, fericita, ajungând în loc de mamă muceniță, hrănește pe locuitorii orașului cu apă, ca și cum i-ar hră­ni cu lapte. Apa aceasta este păzitoare pentru cei sănătoși, povă­­țui­toare celor ce se bucură cu cum­­­pă­tare de plăceri și mângâiere celor bolnavi.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)