Harul și păcatul

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XL, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 254

„Întrebare: Cum pot să coexiste în inimă două elemente diferite: harul și păcatul? Răspuns: După cum atunci când este foc sub o căldare, dacă se pun lemne în el, vasul se încălzește și mai tare se roșește și conținutul lui fierbe și clocotește; - iar dacă, din neglijență, nu se adaugă lemne, focul scade și parcă se stinge - tot așa se întâmplă cu harul, focul cel ceresc. El este înlăuntrul tău (și în afara ta). Dacă te rogi să-ți îndrepți gândurile și iubirea spre Hristos, este ca și cum ai pune lemne (pe foc); gândurile tale se fac de foc și se afundă în dorirea lui Dumnezeu. Chiar dacă Duhul se retrage (uneori), ca și când ți-ar deveni ceva exterior, deși se vede în afara ta, El este și înlăuntrul tău. Atunci, însă, când cineva este neglijent și se lasă furat, fie și puțin, de treburile lumești și de visări, numaidecât vine răutatea, pătrunde în suflet și începe să strâmtoreze pe om în întregime. În mod firesc, sufletul își aduce aminte de tihna de mai înainte, începe să se întristeze și să sufere continuu. Iar dacă mintea se îndreaptă iarăși către Dumnezeu, (iarăși) începe să-și recapete tihna de mai înainte. (Văzând aceasta), ea caută cu și mai mult zel pe Dumnezeu și începe a spune: Te implor, Doamne, (nu mă părăsi). Atunci focul care aprinde și dă odihnă sufletului crește în el, puțin câte puțin, (îl atrage către el), așa cum puțin câte puțin undița scoate peștele din adânc. Pentru că dacă n-ar fi așa, dacă omul n-ar fi gustat și din amărăciune, și din moarte, cum ar fi putut să distingă ceea ce este amar de ceea ce este dulce, moartea de viață, și cum ar fi putut să mulțumească Tatălui celui ce dă viață și Fiului și Sfântului Duh.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 28, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 334-335

„Dacă sufletul se abate câtuși de puțin de la calea voită de Dumnezeu și întristează pe Duhul cel dumnezeiesc, mintea ți se afurisește și se îndepărtează de la el bucuria cea duhovnicească; harul divin, iubirea și toată lucrarea cea bună a Duhului se împuținează, iar omul este lăsat în seama duhurilor celor necurate și a ispitelor, până ce sufletul său revine la calea bineplăcută Duhului. Arătând pocăință, din nou este cercetat de har și din nou dobândește darurile cerești, chiar mai mult decât înainte. Dar dacă cineva cu nimic nu întristează pe Duhul, ci are viață bine­plă­cută (Lui), dacă cugetelor celor rele se îm­po­trivește și este totdeauna alipit de Domnul, (acela) progresează duhovnicește, se învred­ni­cește de darurile cele de negrăit, merge din slavă în slavă și de la o odihnă la alta mai desăvârșită. În cele din urmă, ajungând la măsura creștinului desăvârșit, se numără între lucrătorii și slujitorii neprihăniți ai lui Hristos, în Împărăția Lui cea veșnică.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)