Iertarea cea vindecătoare

Iertarea din inimă este vindecătoare, șterge ori­ce urmă de invidie, de răzbunare, de semeție sau dis­preț față de celălalt și statornicește pacea, liniștea, bucuria și, odată cu acestea, și sănătatea. Terapiile moderne susțin astăzi ceea ce creștinismul învață dintotdeauna: iertarea aduce vindecare, nu numai minții, ci și trupului. Iertând, sufletul se ușurează, mintea înlătură tot ceea ce este vătămător și devine curată, iar trupul își recapătă puterea.

Sunt multe lucruri care se petrec în jurul nostru și care ne deranjează, sunt atitudini care nu ne plac, sunt manifestări care lasă de dorit, sunt deprinderi și men­talități pe care am vrea să le schim­băm.

O problemă cu care ne confruntăm deseori este neputința de a ierta. Din nefericire am devenit tot mai încrâncenați, ne supărăm tot mai des și din lucruri mărunte, ne contrazicem și insistăm să ni se dea întotdeauna dreptate, asistăm la tot felul de situații conflictuale, la lucru, pe stradă și chiar în familie.

Cât de mult s-ar schimba lumea dacă am încerca să fim mai îngăduitori, dacă am putea să iertăm și să cerem iertare?! A ierta este, în esență, un gest atât de simplu, nu presupune nici un efort din partea noastră, ci doar deschiderea inimii spre celălalt. Sfântul Efrem Sirul, arătând cât de ușor este să iertăm, spune: „Că ce greutate și ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greșelile cele ușoare și de nimic vrednice, spre a ni se ierta și nouă cele ale noastre?” Și mai departe zice [Domnul]: „Nu am zis să-Mi aduceți bani, sau țapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceți: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios și ușor și scurt ne-a poruncit, zicând: Tu iartă fratelui tău greșelile lui și Eu îți iert pe ale tale!”

Cu un gest atât de mărunt, de a cere iertare și a ierta, am putea lua povara de pe umerii noștri și ai celuilalt și am putea schimba chiar viața noastră și a lui. Și totuși nu o facem. De ce este oare așa de greu? Pentru că ne afectează orgoliul, acest ghimpe izvorât din mândrie, care nu ne lasă să ne smerim și să recunoaștem că suntem slabi, și noi, și aproapele nostru, că greșim și noi, și el, și că avem nevoie de iertare și unii, și alții.

Din păcate, nu putem ierta pentru că mereu ne îndreptățim pe noi înșine: de fiecare dată noi avem dreptate, noi suntem ofensați, noi renunțăm, noi suferim... Întotdeauna găsim argumente pentru a ne justifica, dar nu încercăm niciodată să privim și din perspectiva celuilalt. Și chiar dacă iertăm sau cerem iertare, o facem, de multe ori, pentru că ne considerăm generoși, nu pentru că simțim înlăuntrul nostru dorința de împăcare. Aceasta este urmarea îndrep­tă­țirii de sine, care izvorăște din lipsa smereniei și din nepu­tința de a ne vedea păcatele, după cum spune avva Moise: „De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Și l-a întrebat un frate: Ce este aceasta, a avea în inimă că este păcătos? Și i-a zis lui bătrânul: Cel ce-și poartă păcatele sale nu le vede pe ale aproapelui său”.

Iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cel care iubește, acela și iartă, acela uită nedreptățile, binecuvântează, face binele și se roagă pentru ceilalți (cf. Matei 5, 44-45). Mântuitorul Hristos ne-a arătat în rugăciunea Tatăl nostru în ce măsură Dumnezeu ne va ierta păcatele: numai dacă „și noi iertăm greșiților noștri”. Dacă noi nu suntem în stare să iertăm gre­șelile, puține și ușoare, ale fraților noștri, cum așteptăm iertare pentru păcatele, multe și grele, ale noastre?

Iertarea nu înseamnă însă numai rostirea cu buzele, ci iertarea sinceră, din inimă, care presupune uitarea răului făcut și iubirea celui care a greșit. Sfântul Ioan Gură de Aur sesiza pericolul formalismului în gestul iertării, când îi avertiza pe contemporanii săi: „Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să și uităm. Nu ierta doar din ascultare față de Dumnezeu, ci din plăcere pentru ceilalți [...]. Acela care se împacă cu ceilalți spre a fi lăudat, acela își face rău singur”.

Cum putem ști însă că am iertat din inimă? Răspunsul este simplu: dacă suntem împăcați, dacă nu avem resentimente sau mustrări de conștiință. Iertarea din inimă este vindecătoare, șterge orice urmă de invidie, de răzbunare, de semeție sau dispreț față de celălalt și statornicește pacea, liniștea, bucuria și, odată cu acestea, și sănătatea. Terapiile moderne susțin astăzi ceea ce creștinismul învață dintotdeauna: iertarea aduce vindecare, nu numai minții, ci și trupului. Iertând, sufletul se ușu­rează, mintea înlătură tot ceea ce este vătămător și devine curată, iar trupul își recapătă puterea.

Fără iertare, orice altă virtute este în zadar. Chiar de ne-am ruga, rugăciunea noastră rămâne stearpă, dacă nu este însoțită de iertare. Așa ne învață Sfântul Isaac Sirul când spune: „Sămânță pe piatră este rugăciunea celui care are pomenire de rău asupra fratelui său”. Dacă a ierta este greu, a ierta de „șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18, 22), adică, ori de câte ori ne greșește aproapele, ni se pare aproape imposibil. Și totuși, aceasta ni se cere, aceasta este calea de urmat, dacă vrem să ne asemănăm lui Dumnezeu. „A ierta este, în esență, un atribut dumnezeiesc”, scria părintele Nicolae Steinhardt, deci cel care poate ierta din inimă, ori de câte ori îi greșește fratele său, acela se află pe calea desă­vâr­șirii, asemănându-se lui Dumnezeu, Care, iubire fiind, nu ne socotește nouă păcatele cele multe, ci ne iartă de fiecare dată, dacă ne întoarcem cu sinceritate și po­căință.

Bine ar fi să facem exercițiul iertării. Vom vedea cum relația noastră cu cei din jur se va îmbunătăți, cum cugetul nostru va deveni curat, cum vom putea să ne rugăm din inimă, cum vom dobândi pacea și bucuria, cum însăși sănătatea noastră sufletească și trupească se va întări și Dumnezeu va revărsa peste noi darurile Sale cele bogate.