Împărăteasa Elena și descoperirea Sfintei Cruci

Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea a II-a, capitolul VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 75, pp. 101-102

„Elena, mama împăratului, după numele căreia satul principal din Drepanum a fost numit orașul Helenopol, fiind sfătuită în somn, s-a dus grabnic la Ierusalim; și găsind Ierusalimul pustiu și fără pază, a căutat mormântul lui Hristos. Deși cu mare greutate, l-a găsit totuși (An. 325). Așa că a dat poruncă să fie dărâmat imediat acel templu blestemat. Și a fost dat la iveală monumentul înălțat Domnului, iar în jurul lui, trei cruci dărâmate, și cuie, și totodată și titlul scris cu litere ebraice, grecești și latinești: IISUS NAZARINEANUL REGELE IUDEILOR (Socrate I, 13). Se zice că unul, chiar mort, la atingerea Crucii, ar fi înviat. Despre lemnul acesta Sibila a spus păgânilor: O, de trei ori fericit lemnul pe care a fost răstignit Domnul! Atunci însă au început îndoielile: care cruce a fost a Domnului și care a tâlharilor? De aceea Macarie, întâistătătorul orașului, a rezolvat în felul următor problema acestor îndoieli. Oferind una din acele cruci, împreună cu o cuvântare hotărâtă, unei femei renumite prin noblețea ei, chinuită de o îndelungată suferință, a recunoscut puterea Mântuitorului. Căci de îndată ce Crucea a atins femeia, a alungat suferința cumplitei boli și i-a redat femeii sănătatea (Sozomen II, 1).

Tot așa mama împăratului, dorind să cunoască cu care cuie au fost găurite mâinile lui Hristos, a pus unele în coiful împăratului, pentru ca, apărat de providență, capul fiului ei să îndepărteze sulițele în război; pe altele le-a amestecat cu frâul calului, din grijă pentru împărat, împlinind astfel vechea profeție. Căci prorocul Zaharia a strigat odinioară, zicând: Și va fi (scris) pe frâul calului sfințit lui Dumnezeu atotputernicul (Zaharia 14, 20).

Și a distribuit o parte din crucea mântuitoare familiei regale (Teodoret I, 18).

În credința că orașul în care se va păstra această parte (din Cruce) va fi apărat, a pus, cu devoțiune, partea care a revenit lui Constantin, după cum se spune, în statuia lui, înălțată deasupra columnei purpurii în forul lui Constantin (Socrate I, 13).”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)