Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XXIII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 292-293 „Ce? Nu trebuie să mustrăm pe cei ce păcătuiesc? Același lucru îl spune și Pavel, dar mai bine spus, Hristos prin Pavel, zicând: Tu de ce judeci pe fratele tău? Și tu de ce defaimi pe fratele tău? (Romani 14, 10) și: Cine ești tu cel ce judeci sluga străină? (Romani 14, 4); și iarăși: Așa, ca să nu judecați ceva înainte de timp, până ce va veni Domnul (I Corinteni 4, 5). Dar pentru ce în alte locuri Pavel spune: Mustră, ceartă, îndeamnă! (II Timotei 4, 2), și: Pe cei care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor (I Timotei 5, 20); iar Hristos îi spune lui Petru: Mergi și-l mustră între tine și el singur; de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine și pe altul; dar dacă nici așa nu te va asculta, spune-l Bisericii (Matei 18, 15-17). Dacă Domnul a poruncit să nu judecăm, pentru ce a rânduit aici atât de mulți oameni să judece; și nu numai să judece, ci să și pedepsească? Că a poruncit să fie socotit păgân și vameș cel care nu ascultă de nici unul din ei (Matei 18, 17). Pentru ce le-a mai dat ucenicilor Lui și cheile? Că dacă apostolii nu vor judeca, nu vor avea nici o autoritate; degeaba au primit puterea de a lega și dezlega. Și altfel spus: dacă în lume ar stăpâni această lege, de a nu fi judecat nimeni, atunci s-ar distruge toată ordinea și în biserici și în cetăți și în case. Dacă n-ar judeca stăpânul pe slugă, stăpâna pe slujnică, tatăl pe fii, prietenul pe prieten, atunci s-ar întinde răutatea. Dar pentru ce spun prietenul pe prieten? Dacă n-am judeca pe dușmani, niciodată n-am putea pune capăt dușmăniei, ci toate s-ar întoarce pe dos. Deci ce înțeles au cuvintele: Nu judecați, ca să nu fiți judecați?
Împărăteasa Elena și descoperirea Sfintei Cruci
Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea a II-a, capitolul VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 75, pp. 101-102
„Elena, mama împăratului, după numele căreia satul principal din Drepanum a fost numit orașul Helenopol, fiind sfătuită în somn, s-a dus grabnic la Ierusalim; și găsind Ierusalimul pustiu și fără pază, a căutat mormântul lui Hristos. Deși cu mare greutate, l-a găsit totuși (An. 325). Așa că a dat poruncă să fie dărâmat imediat acel templu blestemat. Și a fost dat la iveală monumentul înălțat Domnului, iar în jurul lui, trei cruci dărâmate, și cuie, și totodată și titlul scris cu litere ebraice, grecești și latinești: IISUS NAZARINEANUL REGELE IUDEILOR (Socrate I, 13). Se zice că unul, chiar mort, la atingerea Crucii, ar fi înviat. Despre lemnul acesta Sibila a spus păgânilor: O, de trei ori fericit lemnul pe care a fost răstignit Domnul! Atunci însă au început îndoielile: care cruce a fost a Domnului și care a tâlharilor? De aceea Macarie, întâistătătorul orașului, a rezolvat în felul următor problema acestor îndoieli. Oferind una din acele cruci, împreună cu o cuvântare hotărâtă, unei femei renumite prin noblețea ei, chinuită de o îndelungată suferință, a recunoscut puterea Mântuitorului. Căci de îndată ce Crucea a atins femeia, a alungat suferința cumplitei boli și i-a redat femeii sănătatea (Sozomen II, 1).
Tot așa mama împăratului, dorind să cunoască cu care cuie au fost găurite mâinile lui Hristos, a pus unele în coiful împăratului, pentru ca, apărat de providență, capul fiului ei să îndepărteze sulițele în război; pe altele le-a amestecat cu frâul calului, din grijă pentru împărat, împlinind astfel vechea profeție. Căci prorocul Zaharia a strigat odinioară, zicând: Și va fi (scris) pe frâul calului sfințit lui Dumnezeu atotputernicul (Zaharia 14, 20).
Și a distribuit o parte din crucea mântuitoare familiei regale (Teodoret I, 18).
În credința că orașul în care se va păstra această parte (din Cruce) va fi apărat, a pus, cu devoțiune, partea care a revenit lui Constantin, după cum se spune, în statuia lui, înălțată deasupra columnei purpurii în forul lui Constantin (Socrate I, 13).”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)
.jpg)
