Judecata de Apoi

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXI-a, VI-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 311-313

„Iar când vei fi dus în fața Stăpânului și ți se va cere rodul călătoriei îngăduite ție pe pământ și vei vedea că nu poți arăta nici unul, vei plânge îndelung, vei locui într-un veșnic întuneric și te vei ține de rău pentru desfătarea și rătăcirea ta, din pricina cărora ai pierdut timpul în care puteai să te mântuiești; dar de pe urma lacrimilor nimic nu vei mai câștiga, că spune David: În iad cine se va mărturisi Ție? (Psalmul 6, 5) Să fugim, dar, cât putem de repede, ca să nu ne înăbușim de bună voie. Dacă ai fost momit de multă vreme și ai îngrămădit peste tine pe nedrept colbul bogăției și ți-ai înlănțuit mintea cu grijile bogăției sau ai lipit de bogăție înti­năciunea cea greu de dezlipit a păcatului sau te-ai umplut cu alte păcate, tu, cât mai este vreme, înainte de a te pierde desăvârșit și înainte de a se scufunda corabia, aruncă cea mai mare parte din poveri, azvârle mărfurile pe care nu trebuia să le aduni și imită pe oamenii mării. Aceia, chiar dacă ar duce în corabia lor mărfuri de mare trebuință, dar dacă furtuna mării s-ar ridica clocotind în jurul lor și ar amenința să acopere corabia îngreuiată de încărcătură, se vor descotorosi cât vor putea mai repede de tot ce împovărează corabia, vor arunca fără milă mărfurile în mare, ca să țină corabia deasupra valurilor și să-și scape de primejdie, dacă e cu putință, numai sufletele și trupurile lor. Mai mult decât aceia, se cuvine ca noi să luăm aceste hotărâri și să facem la fel. Aceia pierd îndată mărfurile pe care le-au aruncat și le stă în față sărăcia; noi, însă, cu cât vom arunca mai multă încărcătură rea, cu atât vom aduna pentru sufletele noastre mai multă și mai bună bogăție. Desfrânarea și celelalte păcate asemenea ei, dacă le spălăm cu lacrimi și le aruncăm, se pierd și nu rămâne nici urmă de ele, iar locul acelora îl iau dreptatea și sfințenia, încărcături ușoare, pe care valurile nu pot să le înghită. Averile, de sunt aruncate bine, nu se pierd pentru cei ce le azvârlă și le aruncă, ci, mutate în stomacurile săracilor, ca în niște corăbii mai sigure, sunt salvate acolo de la înec, ajung în porturi și păstrează pentru cei ce le-au aruncat podoabă, nu primejdie. Să ne dăm, iubiților, un sfat omenos: Dacă vrem să prefacem în câștig povara bogăției, să o împărțim la mulți; aceia o vor purta cu bucurie și o vor închide în sânurile Stăpânului, cămările cele nejefuite, pe care nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă, nici nu le fură (Matei 6, 20).” 

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhov­nicești, omilia V, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 117-118

„(...) Cei care voiesc să devină moștenitori (ai bunurilor cerești), se cuvine să nu iubească nimic (mai presus) de Dumnezeu, pentru ca, atunci când sunt puși la încercare, să fie tari și să-și păstreze iubirea desăvârșită față de Domnul. Unii ca aceștia, iubind pe Dumnezeu mai presus de orice și dezlegându-se de iubirea oricărui lucru din lumea (aceasta), vor putea duce lupta până la capăt. (...) De aceea, este nevoie totdeauna de multă credință, îndelungă-răbdare, luptă, chinuri, de foame și sete după bine, de istețime, curaj, discernământ și judecată. Cei mai mulți dintre oameni voiesc să dobândească Împărăția (cerurilor) fără luptă, osteneli și sudoare; însă acest lucru este imposibil. Este precum se întâmplă în viața de toate zilele, când oamenii merg la cel avut să lucreze vara (la câmp) sau să facă altceva pentru a-și procura cele necesare pentru trai, dar unii fiind leneși, nu lucrează după cum trebuie și cât trebuie și cu toate acestea voiesc să primească plata întocmai ca aceia care s-au trudit din greu, ca și când au făcut lucrul lor. Citind Scripturile, (vedem) că un drept a bineplăcut lui Dumnezeu, că unul s-a făcut prieten și vorbea cu Dumnezeu, că toți părinții s-au făcut prieteni și moștenitori ai lui Dumnezeu, pentru că au suportat atâtea necazuri pentru Dumnezeu, pentru că au arătat curaj și s-au luptat (împotriva celui rău). De aceea îi fericim. Dar noi voim să dobândim daruri și vrednicii egale cu ale lor, dorim să primim acele haruri minunate, însă trecem cu vederea ostenelile și luptele, necazurile și suferințele lor; dorim fierbinte să obținem onorurile și răsplata pe care ei au primit-o de la Dumnezeu, dar nu voim să luăm asupra noastră ostenelile, luptele și necazurile lor!
Îți spun: orice om vrea și dorește - chiar și desfrânatele, vameșii și oamenii cei nedrepți - să dobândească ușor, fără osteneli și lupte Împărăția (lui Dumnezeu); însă (tocmai) pentru aceasta se interpun ispitele, încercările cele multe, necazurile, luptele și sudorile, ca să se vădească cine iubește cu adevărat, din tot sufletul, și cu toată puterea sa, până la moarte, numai pe Domnul și cine iubește pe altcineva alături de El. Pe drept, deci, intră în Împărăția cerurilor aceia care, potrivit cuvântului Domnului, se leapădă de sine și iubesc pe Domnul mai mult decât propria lor viață; pe drept sunt răsplătiți cu daruri cerești pentru marea lor iubire.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 39, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 15, p. 369

„De vreme ce acelora care ascultau li se părea că cele spuse sunt potrivnice și credeau că El nu este mai mult decât un simplu om, deși cele spuse erau mai presus de cele omenești, ba chiar mai presus de cele îngerești și potrivite doar lui Dumnezeu, de aceea, pentru a înlătura această împotrivire, a adăugat: Nu vă mirați că este Fiu al Omului. Căci vine ceasul când cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei (Ioan 5, 28-29). Și de ce nu a zis: Nu vă mirați că este Fiu al Omului, căci este și Fiu al lui Dumnezeu, ci a pomenit de înviere? A spus aceasta mai sus, când a zis: Vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu. Iar dacă aici a tăcut, să nu te miri! Căci, vorbind despre lucrarea care era proprie lui Dumnezeu, le dă ascultătorilor să înțe­leagă din aceasta că El este și Dumnezeu, și Fiu al lui Dumnezeu. Dacă ar fi spus acest lucru mereu, atunci aceia s-ar fi împotrivit, dar, aducând drept argument minunile săvârșite, făcea învățătura mai puțin stânjenitoare. Și cei care alcătuiesc argu­men­tații, când pun părțile laolaltă, dovedesc foarte bine ceea ce cercetează, dar adesea nu adaugă concluzia, ci mai întâi își fac ascultătorii binevoitori și, pentru a obține o victorie mai strălucită, îl fac pe însuși adversarul lor să rostească concluzia. Astfel, cei prezenți dintre adversari vor fi mai degrabă de partea lor decât a celor pentru care pledau. Așadar, când a pomenit de învierea lui Lazăr, nu a vorbit de judecată, căci nu a fost acesta motivul pentru care a înviat Lazăr, dar acum, vorbind în general, a adăugat și aceasta: Vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei (Ioan 5, 29). Tot așa și Ioan i-a îmboldit pe cei care-l ascultau, pomenind de judecată: Cel care nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3, 36).” 

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Ep. 174, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 264

„Fericit e sufletul care zi şi noapte n-are în gândurile sale altă grijă decât a şti cum atunci, în marea zi, când toate făpturile vor sta în fața Judecătorului ca să dea socoteală de faptele lor, va putea să răspundă fără frică de viața lui.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 26

„Va veni cu adevărat timpul când va suna o trâmbiță înfri­coșătoare, scoțând un sunet ciudat; și tot ce vedem se va desface, căzând din rânduiala ce se vede acum. Și lumea văzută va trece, primindu-și sfârșitul. Și se va arăta lumea celor cugetate, ascunse acum, descoperind tainele cu totul străine ochilor și urechilor și înțelegerii. Și trâm­bița care va suna potrivit poruncii du­mne­zeiești va scula din moarte nenumărate milioane de trupuri ome­nești deodată ca dintr-un somn, aducându-le la cercetare. Iar Dumnezeu va da fiecăruia răsplătirile drepte ale celor făcute în trup, fie bine, fie rău, dând tuturor marea și înfricoșătoarea și cea din urmă încheiere.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 43

„(...) Scaunele vor fi puse în față și Cel vechi de zile Se va așeza (Daniel 7, 9) și cetele nesfârșite ale sfinților îngeri și arhangheli vor sta de față, slujind cu frică și cutremur; și toată firea va fi adusă la cercetare și cărțile care vor avea scrise în ele, în toată amănun­țimea, faptele, cuvintele și gândurile noastre se vor deschide, dezgo­lindu-se prin ele tuturor toate cele săvârșite de noi în toată zidirea, ca să-și cunoască atât unii altora păcatele, cât și fiecare pe ale sale, citind fără putință de înșelare cartea conștiinței sale; în care cei ce vor sta de-a dreapta vor primi negrăitele bunătăți făgăduite, iar cei ce vor primi locul de-a stânga, focul veșnic și întunericul cel mai din afară și viermele neadormit și scrâș­nirea dinților și plânsul neîncetat și rușinea fără margini, de care va suferi mai mult cel osândit la chinul fără sfârșit decât de toate celelalte feluri de pedeapsă.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)