Deosebirea gândurilor

Sfântul Petru Damaschin, Învă­ță­turi duhovnicești, Cartea I, Despre deosebirea între gânduri și momeli (atacuri), în Filocalia (2001), vol. 5, pp. 175-176

„Gândurile se deosebesc în toate. Unele dintre ele sunt nepăcătoase, altele încă nu. De pildă, așa-numita momeală sau venire în minte a binelui sau a răului, care nu are nici răsplată, nici ocară. După aceasta se ivește așa-zisa însoțire, adică convorbirea cu gândul fie spre încuviințare, fie spre lepădare. Aceasta are laudă când e plăcută lui Dumnezeu, dar mică; precum și mustrarea, când e rea. Pe urmă, așa-zisa luptă, în care mintea biruie sau e biruită și prici­nu­iește sau cunună, sau osândă când ajunge la faptă. Este apoi încuviin­țarea, care este aplecarea cu plăcere a sufletului spre lucrul văzut, din care se naște robia, care duce cu sila și fără voie inima spre lucrare. Iar din zăbovirea gândului pătimaș în suflet se naște ceea ce se zice patimă, care duce sufletul la deprindere prin obișnuința cu ea, făcându-l să se pornească la faptă de la sine. Patima e supusă, fără îndoială, la toți, fie pocăinței, care îi este potrivnică, fie osândei viitoare, cum zice Scărarul. Acesteia din urmă pentru că nu ne pocăim, nu pentru că ne războiește, căci dacă ar fi așa, noi, cei mulți, n-am putea primi iertarea, neavând nepătimirea desă­vâr­șită. Fiindcă, a zis tot Scărarul, nu e cu putință să ajungă toți nepătimitori, dar nu e cu neputință ca toți să se mântuiască, toți să se împace cu Dumnezeu. Deci cel cu mintea sănătoasă leapădă momeala vicleană și născătoare de rău, ca să taie dintr-odată toate relele ce urmează din ea; iar momeala bună o are totdeauna gata spre lucrare, ca sufletul și trupul să ajungă la deprinderea virtuții și să se izbăvească de patimi, cu harul lui Hristos.” 

Calist Angelicude, Culegere din Sfinții Părinți, Despre rugăciune și luare-aminte, în Filocalia (2002), vol. 8, pp. 363-364

„Cel ce se nevoiește pe calea virtuților trebuie să-și dea toată sârguința pentru a nu fi coborâtă înălțimea sufletului său prin răscoala patimilor. Căci, cum ar putea sufletul, pironit jos de plăcerea trupului, să privească spre lumina minții înrudită cu el, cu un ochi liber? De aceea, el trebuie, înainte de toate, să se nevoiască întru înfrânare, care e străjerul sigur al neprihănirii, și să se silească a nu lăsa mintea conducătoare să petreacă în gânduri necurate. E nevoie deci de toată sârguința omului dinăuntru ca mintea să nu se împrăștie, ci să se pironească de ținta slavei lui Dumnezeu. Aceasta, ca să scăpăm de judecata Domnului, Care zice: Vai vouă, că sunteți asemenea mormintelor văruite care pe dinafară se arată frumoase, dar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de toată necurăția. Așa și voi, pe dinafară vă arătați oamenilor drepți, iar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege (Matei 23, 27-28). De aceea e nevoie de luptă grea, și aceasta după Lege, cu inima, cu cuvântul și cu fapta, ca să nu primim în deșert harul lui Dumnezeu, ci precum ceara ia forma lucrului întipărit în ea, așa și noi să dăm omului dinăuntru un chip după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, împlinind cu fapta cuvântul spus de Pavel. Căci zice acesta: V-ați dezbrăcat de omul cel vechi împreună cu faptele lui și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește cu cunoștință după chipul Celui ce l-a zidit pe el (Coloseni 3, 9-10). Om vechi numește toate păcatele și toate întinăciunile deosebite la un loc. Să dăm chip, zice, omului nou întru înnoirea vieții (Romani 6, 1) până la moarte, ca să ne facem vrednici să zicem cu adevărat: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 3, 20). E nevoie deci de multă sârguință și grijă neadormită ca nu cumva neîmplinind ceva din cele poruncite, nu numai să cădem de la o așa de mare răsplată, ci să ne și supunem unor așa de înfricoșate amenințări. Dar, când diavolul încearcă să uneltească și cu multă stăruință își suflă gândurile sale ca pe niște săgeți aprinse în sufletul ce petrece în liniște și singurătate și îl aprinde dintr-odată și preface amintirile celor odată aruncate de el în statornice și greu de împrăștiat, trebuie să scăpăm de aceste uneltiri prin trezvie și luare-aminte mai încordată, precum un atlet răstoarnă planurile vrăjmașilor prin paza cea mai atentă și prin agerimea trupului. De asemenea, trebuie să dăm toată grija rugăciunii și chemării ajutorului de sus pentru surparea vrăjmașului și pentru abaterea săgeților lui. Așa ne-a învățat Sfântul Pavel, zicând: Peste toate luând pavăza credinței și celelalte (Efeseni 6, 15). (...) Căci înțeleptul adevărat, având trupul locaș sigur și cămară de cugetare pentru suflet, (oriunde s-ar afla), rămâne statornic în mănăstirea sa naturală, adunându-și mintea înăuntru și cugetând la cele cuvenite lui.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)