Păcatul care ne afectează discernământul

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LVIII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 677

„Ai văzut cum ne-a învățat să nu îndrăgim deloc locurile dintâi? Ai văzut cum a convins pe cei ce doresc locurile cele dintâi să caute, în orice împrejurare, locul cel din urmă? Nimic nu-i mai rău decât mândria! Mândria scoate pe om din minți și face să i se ducă vestea de prost; dar, mai bine spus, mândria îl prostește de tot. După cum nu-i nevoie să cauți un alt exemplu de prostie atunci când vezi că unul de trei coți se silește să fie mai înalt decât munții sau chiar crede că e mai înalt și se întinde să depășească culmile munților, tot așa nu căuta o altă dovadă de nebunie atunci când vezi un om mândru, care se socotește a fi mai bun decât toți, care socoate o insultă să trăiască la un loc cu toată lumea. Acesta este cu mult mai de râs decât un prost din naștere, cu cât el, de bunăvoie, își face această boală. Și nu numai din pricina aceasta e un ticălos, ci și pentru că, fără să-și dea seama, cade în însăși prăpastia păcatului. Când un om ca acesta își va cunoaște păcatul cum trebuie? Când își va da seama că păcătuiește? Diavolul pune mâna pe el ca pe un rob rău și înlănțuit și pleacă cu el; îl duce și-l poartă lovindu-l peste tot trupul și acoperindu-l cu mii de ocări. Și-l prostește atât de mult, că-l face să se creadă mare și față de copii și de soție și chiar față de propriii lui strămoși. Pe alții, dimpotrivă, diavolul îi face să se laude cu strălucirea strămoșilor lor. Poate fi, oare, o mai mare prostie decât aceea să te mândrești cu lucruri cu totul potrivnice unele altora?”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)