Potolirea furtunii din suflet

Evagrie Ponticul, Cuvânt despre deosebirea patimilor și a gândurilor, Cap. 13-15, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 62-63

„Dintre gânduri, singur cel al slavei deșarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea și deschide ușile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetății. De aceea, el umilește foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe și lucruri și întinându-i rugăciunile prin care acesta se străduiește să-și tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl face să crească toți dracii după ce au fost biruiți, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet și să facă astfel cele din urmă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45; Luca 11, 26). Din gândul acesta se naște și cel al mândriei, care a făcut să cadă cu sunet din ceruri la pământ pecetea asemănării și cununa frumuseții. Saltă-te din el și nu zăbovi, ca să nu vindem altora viața noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare și silința de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deșarte. Când mintea pustnicilor a ajuns la puțină nepătimire, și-a agonisit și calul slavei deșarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăți, purtându-și fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă. Și întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învățând-o să nu se mai ridice altă dată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înșii, se dau la drumuri și merg la băi îna­inte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea, șezând locului, să luăm și mai bine aminte la noi înșine, ca înaintând în virtute să ne facem greu de mișcat spre păcat, iar îndoindu-ne întru cunoștință să dobândim mulțime de vederi felurite. Și așa înălțându-ne și mai tare, vom vedea și mai bine lumina Mântuitorului nostru. A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputință, iar a înșira cu de-amănuntul meșteșu­girile lor mi-e rușine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli. (...) Ispita aceasta însă nu e printre cele ce țin multă vreme, deoarece rugăciunea neîncetată și mâncarea foarte împu­ținată, privegherea și îndeletnicirea cu contemplațiile duhovnicești o alungă ca pe un nor fără ploaie.” 

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 29, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 329

„În ce chip ar putea cineva să nu se mânie? Dacă crede că vede totdeauna în cugetul lui pe Dumnezeu, Care veghează totul, și pe Domnul (Îl vede ca într-o oglindă) că este pretutindeni de față. Căci care supus ar îndrăzni cândva să facă înaintea mai-marelui său ceva care l-ar nemulțumi pe acesta? Și chiar dacă n-ar aștepta ascultare de la alții, totuși, el să fie pregătit spre ascultare, socotind pe ceilalți (oameni) superiorii lui. Așadar, dacă ar căuta ascultare pentru nevoile sale personale, să cunoască ceea ce cuvântul Domnului ne învață pe fiecare (dintre noi): să slujească altora.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 127, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 371

„Unii spun că este cu neputință ca omul să nu se mânie. Dacă este cu putință ostașului să nu se mânie înaintea împăratului, nici așa nu-și are rațiune ceea ce se spune. Căci dacă fața (prezența) unui om asemenea cu cinstea după fire, pentru superioritatea demnității, a împiedicat patima aceasta, cu atât mai mult se va întâmpla aceasta dacă cineva ar fi încredințat că Dumnezeu veghează mișcările proprii (ale sufletului lui); pentru că Dumnezeu, Care cercetează inimile și rărunchii, vede mult mai bine mișcările sufletului decât vede un om cele ce se întâmplă înaintea lui.”

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mănăstirești, Cartea a VIII-a, Cap. 20, în Părinți și Scriitori Bise­ri­cești (1990), vol. 57, p. 220

„(...) Trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din străfundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreșit, nu ne va fi de nici un folos să înăbușim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neștiute cele ascunse ale inimii, o găsește cuibărită acolo. Cuvântul Evangheliei ne poruncește să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea, după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafața faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare și sfințenie deplină.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)