„Să ne predăm deplin cu înclinarea voii noastre Duhului“

Lucrarea Sfântului Maxim Mărturisitorul adresată egumenului Talasie cuprinde o serie de tâlcuiri duhovniceşti asupra unor versete dificile din Sfânta Scriptură. Una dintre cele 65 de întrebări la care Sfântul Maxim a oferit un răspuns face referire la Taina Botezului.

Egumenul Talasie dorea să ştie cum este posibilă păcătuirea după administrarea ritului baptimal în condiţiile în care însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan mărturisea într-una din epistolele sale: "Cel ce se naşte din Dumnezeu nu face păcat, că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui" (I In 3:9).

Harul ca potenţialitate şi harul ca lucrare

Întrebarea pe care egumenul Talasie o adresează Sfântului Maxim Mărturisitorul sună astfel: "Dacă, după Sfântul Ioan: "Cel ce se naşte din Dumnezeu nu face păcat, că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui", iar cel născut din apă şi din Duh s-a născut din Dumnezeu, cum noi, cei născuţi din Dumnezeu prin Botez, putem păcătui?" (Răspunsuri către Talasie 6, în: "Filocalia", vol. III, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 49). Sfântul Maxim Mărturisitorul face o distincţie clară între cei care au primit Taina Botezului şi cei care au făcut inclusiv experienţa Duhului Sfânt. Astfel, în pasajul ioaneic citat anterior nu se vorbeşte de fiecare creştin căruia i-a fost administrat Botezul, ci doar de cei care au fost iluminaţi de Duhul Sfânt şi înfiaţi în chip duhovnicesc. "Chipul naşterii noastre din Dumnezeu este îndoit: unul dă celor născuţi întreg harul înfierii, ca să-l aibă prezent ca potenţă; celălalt le dă să aibă întreg harul în lucrare, ca să preschimbe şi să modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu, încât să tindă liber spre Cel ce l-a născut. Chipul dintâi are prin credinţă numai harul prezent ca potenţă; celălalt sădeşte pe lângă credinţă şi asemănarea atotdumnezeiască cu Cel cunoscut, asemănare ce lucrează însoţită de cunoaştere în cel ce cunoaşte" (Răspunsuri către Talasie..., p. 49). Aici, Sfântul Maxim Mărturisitorul este influenţat în mod indiscutabil de distincţia efectuată de Sfântul Diadoh al Foticeii. Păcătuirea după Botez există în măsura în care noi părăsim calea virtuţilor, unde este necesară exercitarea propriei voinţe şi ne orientăm spre calea patimilor. Sfântul Marcu Ascetul oferise şi el o interpretare asemănătoare în lucrarea sa Despre Botez. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul păstrează exegeza asceţilor anteriori, dar aduce noi precizări în acest sens. Prin urmare, fiecare creştin are nevoie de Botez pentru ştergerea păcatului originar. Taina Botezului sădeşte în fiecare persoană harul Duhului Sfânt, dar acesta există doar în potenţă. Acest lucru înseamnă că manifestarea sa este preponderent ascunsă. Doar prin intermediul virtuţilor putem să transformăm această potenţialitate a harului într-o lucrare continuă care ne ajută să ne modelăm voinţa. Prin lucrarea continuă a harului nu mai suntem nevoiţi să ne supunem voinţa unei coerciţii individuale prin intermediul asprimii ascezei, ci facem totul într-un mod liber, doar din dragoste pentru Dumnezeu. Dacă la început avem doar puterea credinţei, în timp dobândim, prin lucrarea virtuţilor, asemănarea cu Dumnezeu.

Îndumnezeirea treptată a voinţei şi experienţa directă a harului

Pentru fiecare creştin care nu a făcut încă experienţa directă a harului Duhului Sfânt există încă posibilitatea ca voinţa sa să fie atrasă de patimi, în timp ce, pentru un om care a fost iluminat în chip duhovnicesc, acest lucru este mai greu cu putinţă. "Cei din care se află primul chip al naşterii, neavând încă aplecarea voii deplin satisfăcută de pornirile trupeşti, şi de aceea nefiind străbătută în întregime de Duhul, ca să se împărtăşească în mod actual de tainele cunoscute în chip dumnezeiesc, nu e exclus să închine spre păcat dacă vor. Căci nu naşte Duhul o aplecare a voii fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire. Iar cel ce a cunoscut-o pe aceasta prin experienţă nu poate să mai cadă de la ceea ce a cunoscut o dată cu adevărat şi propriu prin trăire, spre altceva. Precum nici ochiul care a văzut o dată soarele nu poate să se mai înşele cu luna sau cu alte dintre stelele după cer" (Răspunsuri către Talasie..., pp. 49-50). Îndumnezeirea reprezintă un proces treptat, care cunoaşte multe etape până la descoperirea energiilor divine necreate şi, implicit, ajungerea la vederea luminii dumnezeieşti cu ochii trupeşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul lasă impresia în finalul fragmentului său că o eventuală rătăcire a celor care au avut viziuni dumnezeieşti şi au fost iluminaţi de Duhul Sfânt nu mai este posibilă. El spune în continuare: "Altfel este însă cu cei care s-au împărtăşit de al doilea chip al naşterii. Duhul Sfânt, cucerind întreaga aplecare a voinţei acestora, le-a mutat-o cu totul de pe pământ la cer, iar prin cunoaşterea adevărată şi trăită le-a transformat mintea, străbătând-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu şi Tatăl, încât să fie socotită cu un alt Dumnezeu, ce pătimeşte prin har stări ce i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu pătimeşte, ci este după fiinţă. Dar prin aceasta aplecarea voinţei s-a făcut slobodă de păcat, câştigând prin deprindere aptitudinea virtuţii şi a cunoştinţei şi nemaiputând să tăgăduiască ceea ce au cunoscut prin experienţă cu lucrul" (Răspunsuri către Talasie..., p. 50). Tradiţia patristică însă nu a păstrat un optimism atât de accentuat ca Sfântul Maxim Mărturisitorul. Spre exemplu, Sfântul Macarie cel Mare afirma că a cunoscut oameni care au făcut experienţa Duhului Sfânt timp de opt ani de zile şi care, chiar şi în aceste condiţii extraordinare, au căzut în păcat şi s-au pierdut. Prin urmare, o cădere în păcat este posibilă tot timpul, indiferent de experienţa duhovnicească şi viziunile dumnezeieşti primite de-a lungul vieţii, dar, aşa cum specifică Sfântul Maxim Mărturisitorul, este aproape imposibilă, deoarece contrazice practic cea mai profundă cunoaştere a omului duhovnicesc. Un om duhovnicesc la nivel înalt nu va cădea în păcat cu uşurinţă şi nici nu va fi atras de chipurile păcatului aşa cum sunt cei care nu au făcut încă experienţa harului Duhului Sfânt.

Aplecarea voinţei spre bine

„Prin urmare, deşi avem Duhul înfierii, care este sămânţa ce-i face pe cei născuţi după asemănare faţă de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care şi după ce ne-am născut din apă şi din Duh păcătuim cu voia. Dar dacă ne pregătim voinţa să primească prin cunoştinţă şi lucrarea apei şi a Duhului, atunci apa cea tainică săvârşeşte prin fapte curăţirea conştiinţei, iar Duhul cel de viaţă făcător produce în noi desăvârşirea neschimbabilităţii în bine prin cunoştinţa din experienţă. Rămâne aşadar în seama fiecăruia din noi, care putem încă să păcătuim, să vrem să ne predăm deplin cu înclinarea voii noastre Duhului" (Răspunsuri către Talasie..., p. 49). Sfatul Sfântului Maxim Mărturisitorul este să ne încredinţăm voinţa lui Dumnezeu şi să facem astfel lucrarea virtuţilor şi, implicit, a faptelor bune. În acest mod, harul Duhului Sfânt va veni asupra noastră şi ne va face să cunoaştem în mod profund tainele vieţii duhovniceşti. Această cunoaştere a harului din experienţă devine apoi un veritabil scut împotriva ispitelor demonilor şi a amintirilor pătimaşe care ne tulbură neîncetat. Pe de altă parte, această experiere a harului ne curăţă conştiinţa de orice vină şi efectuează în noi o curăţire a greşelilor şi intenţiilor pătimaşe de acest fel. Este important însă să fim atenţi la faptul că nu putem determina prin faptele şi virtuţile săvârşite venirea harului Duhului Sfânt asupra noastră deoarece Dumnezeu nu poate fi constrâns în nici un fel de nevoinţele săvârşite de noi. De aceea, trebuie să ne amintim de fiecare dată când efectuăm un exerciţiu ascetic că ne pregătim pe noi înşine pentru venirea harului dumnezeiesc, dar că în nici un caz nu putem anticipa sau determina această venire. De altfel, harul se apropie întotdeauna mai mult de cei care consideră că nu îl merită...