Semnele dumnezeiești ale Duhului

Sfântul Grigorie Palama, Triada I contra lui Varlaam, Tratatul al III-lea, Ed. IBMBOR (2006), pp. 322-323

„Unde sunt cei care afirmă că atât cunoașterea lucrurilor, cât și înălțarea spre Dumnezeu se fac prin înțelepciunea nebună a lumii? Venind, zice Maxim, Dumnezeu în această inimă, face să se înscrie în ea, prin Duhul, semnele Sale, ca în niște table mozaice. Unde sunt cei ce socotesc inima neputincioasă să primească pe Dumnezeu? Însuși Pavel zice, înainte de toți, că legea harului se primește nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (II Corinteni 3, 3). La fel zice Macarie: Inima domnește peste tot trupul. De aceea, când pune stăpânire pe inimă harul, el domnește peste toate gândurile și mădularele. Căci acolo sunt mintea și toate cugetările sufletului. Acolo, trebuie deci să vedem dacă a înscris harul legile Duhului. Dar să auzim iarăși pe Maxim, cel care pentru curăția lui a fost luminat și în privința cunoștinței și în ceea ce-i mai presus de cunoștință: Inimă curată, zice, este aceea care-I înfățișează mintea lui Dumnezeu lipsită de orice formă și gata să primească întipărirea semnelor Lui, prin care El Se face simțit. Unde sunt cei ce afirmă că Dumnezeu Se poate cunoaște numai prin cunoașterea lucrurilor, necunoscând și nead­mițând o vedere a Lui prin unire? Iată ce zice Dumnezeu prin oarecare purtător de Dumnezeu: Nu învățați de la om, nici de pe scrisoare, ci din însăși luminarea Mea și din razele ca de soare ce le trimit în voi. Cum nu va fi deci mintea, cea lipsită de orice formă și întipărită de semnele dumnezeiești, mai presus de cu­noștința lucrurilor?

Imprimarea semnelor dumne­zeiești și negrăite ale Duhului se deosebește foarte mult și de înăl­țarea cugetării spre Dumnezeu prin negare. Iar teologia e așa de departe de vederea aceasta a lui Dumnezeu în lumină și e atât de distanțată de contactul cu Dumnezeu, pe cât de deosebit este a vedea un lucru de a-l poseda. A zice ceva despre Dumnezeu și a fi împreună cu Dumnezeu nu e același lucru. În primul caz e necesar cuvântul grăit; poate și arta cuvântului, dacă nu vrea cineva numai să aibă, ci să și folosească și să împărtășească cunoștința; ba chiar silogismele de tot felul, diferite mijloace de demonstrație și exemplele luate din lume, din vederea și din auzirea cărora se cunosc aproximativ toate sau cea mai mare parte din lucrurile ce se petrec în lumea aceasta și a căror cunoștință o câștigă și înțelepții veacului acestuia, chiar dacă nu sunt curați cu viața și cu sufletul. A dobândi însă pe Dumnezeu în noi și a petrece în curăție cu El, și a ne amesteca cu lumina cea preacurată, pe cât poate firea omenească, e cu neputință dacă, pe lângă purificarea prin virtute, nu ieșim din noi sau, mai bine zis, nu ne ridicăm deasupra noastră; și aceasta în așa fel încât, părăsind tot ce e sensibil, împreună cu simțirea, și înălțându-ne deasupra cugetărilor, a gândurilor și a cunoașterii ce vine din acestea, ne cufundăm întregi în lucrarea nematerială și mintală a rugăciunii.”

(Pr. Narcis Stupcanu)