Sfânta Liturghie – prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru

În tradiţia ortodoxă cultul divin public, prin frumuseţea ceremoniilor, bogăţia doctrinară şi semnificaţia lui mistico-simbolică, susţine permanent legătura credincioşilor cu Dumnezeu, într-o continuă revărsare de binecuvântare şi de har. Centrul cultului divin, în jurul căruia gravitează toate celelalte slujbe, îl constituie Sfânta Liturghie. Astăzi, o parte dintre semenii noştri, care sunt botezaţi şi care se declară cu bucurie creştini, nu consacră timp suficient pentru participarea la slujbele bisericii, în general, şi pentru Sfânta Litughie, în special, şi, în acest fel, nu cunosc şi nu primesc binefacerile Sfintei Liturghii, lipsindu-se de mari daruri, care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva.

I. Pregătirea aperceptivă

Sfânta Liturghie, cea mai veche slujbă a cultului creştin, a fost întemeiată de Mântuitorul Însuşi la Cina cea de Taină, binecuvântând pâinea şi vinul, zicând: "Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor... Beţi dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 26-28). Dacă la început a fost săvârşită sub diverse forme şi denumiri, precum frângerea pâinii, Cina Domnului, binecuvântare, paharul binecuvântării, paharul Domnului, Sfânta Liturghie a fost expresia vieţii de cult în Biserica primară (Fapte 2, 42-46). Sfânta Liturghie este lucrarea în care, în chip real, primim pe Hristos sub forma pâinii şi a vinului sfinţite.

II. Anunţarea temei

Astăzi am ales să vorbim despre prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru prin intermediul Sfintei Liturghii.

III. Tratarea

Sfânta Liturghie a constituit şi constituie mijlocul de comuniune cu Mântuitorul Hristos. De aici reiese strânsa legătură cu istoria sfântă a vieţii şi lucrării Mântuitorului. Ea reproduce şi actualizează în chip deplin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, care este centrul activităţii Sale de răscumpărare. Între jertfa Mântuitorului de pe Cruce şi jertfa de pe altar este o adevărată identitate; este una şi aceeaşi, căci şi una, şi cealaltă sunt săvârşite de Mântuitorul, materia ei este aceeaşi (Trupul şi Sângele Mântuitorului), iar primitorul este Dumnezeu în Treime. Deşi este una şi aceeaşi cu jertfa de pe Golgota, jertfa euharistică se deosebeşte prin faptul că ea este nesângeroasă, având înfăţişarea văzută a pâinii şi a vinului. Ea nu este un nou act de jertfire fizică şi dureroasă a lui Hristos, întrucât Hristos, odată înviat, nu mai moare. Actul, momentul în care se întâlnesc cele două jertfe, se identifică şi se contopesc într-una singură, este prefacerea în Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului.

În slujba Sfintei Liturghii distingem două acte sau momente principale deosebite, în strânsă legătură unul cu altul. Pe de o parte, este jertfa prin care se sfinţesc darurile, iar pe de altă parte, taina prin care se sfinţesc credincioşii, prin împărtăşirea efectelor jertfei.

Sfânta Liturghie şi Jertfa Euharistică sunt o formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostru a prezenţei lui Hristos, Cel jertfit odată pentru totdeauna, reprezintă multiplicarea în timp şi spaţiu a jertfei Lui şi prilej de aplicare personală a roadelor jertfei. Prin aceasta, ea devine spaţiul consacrat în care Mântuitorul se află veşnic împreună cu noi şi prin care îşi împlineşte făgăduinţa făcută ucenicilor: "Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20).

Cu toate aceste precizări, nu dorim să nu amintim, succint, desigur, că prezenţa Mântuitorului Hristos în cadrul Sfintei Liturghii ne este indicată (relevată) în mai multe momente ale ei. Iată câteva dintre ele:

a) Fericirile, desprinse din Predica de pe Munte, reprezintăînceputul lucrării publice a Mântuitorului şi arată căile de intrare în Împărăţia cerurilor;

b) Vohodul Mic simbolizează epifania Domnului în lume (botezarea în Iordan şi începerea propovăduirii);

c) Sfânta Evanghelie, care cuprinde viaţa şi faptele Lui pe pământ, Îl întruchipează pe Însuşi Mântuitorul Hristos. De aceea se şi cântă "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos…";

d) Lumânarea purtată înaintea Evangheliei simbolizează lumina spirituală adusă de Mântuitorul;

e) Citirea Evangheliei închipuie arătarea deplină a Mântuitorului în lume; prin glasul slujitorului ne grăieşte Însuşi Iisus Hristos. Nu întâmplător se cântă "Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!", prin cântare adresându-ne direct Domnului Însuşi;

f) Vohodul Mare are o dublă semnificaţie: ultimul drum făcut de Domnul înainte de Patima şi moartea Sa, din Betania la Ierusalim; alaiul funebru de la răstignirea la îngroparea Domnului. Sfântul Disc simbolizează patul (năsălia) pe care a fost purtat Trupul Său, după coborârea de pe Cruce. În acelaşi context, Proscomidiarul simbolizează locul răstignirii, Altarul şi Sfânta Masă - grădina în care era săpat mormântul, în timp ce Sfântul Antimis simbolizează mormântul Domnului;

g) Sărutarea păcii (a împăcării, a dragostei) este manifestarea frăţietăţii între preoţi şi, totodată, mărturisirea prezenţei lui Hristos: "Hristos în mijlocul nostru. Este şi va fi. Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Părintele Dumitru Stăniloae evidenţia rolul de Mijlocitor al Mântuitorului în Sfânta Liturghie, zicând: "Însuşi Hristos Se roagă în preot pentru credincioşi, Se adresează lor, adună rugăciunile şi darurile poporului, unindu-le cu ale Sale. Hristos învaţă, prin preot, în Evanghelie, preface darurile credincioşilor în Trupul şi Sângele Său, îi uneşte pe credincioşi cu Sine în Sfânta Împărtăşanie pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfânt Tatălui".

IV. Recapitulăm prin intermediul întrebărilor ideile de referinţă: De ce Sfânta Liturghie, slujba jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele Bisericii noastre? Cum se face prezent Mântuitorului în Sfânta Liturghie?

V. Asociem prezenţa şi sălăşluirea reală a lui Hristos în Sfânta Liturghie cu prezenţa şi sălăşluirea Sa în cadrul Sfintelor Taine ale Bisericii noastre.

VI. Generalizarea

"Nu există altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca Jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui, a Mântuitorului, şi înnoirea oamenilor şi părtăşie a Lui cu noi. Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim" (Sfântul Simeon al Tesalonicului).

VII. Aplicarea

Participarea la Sfânta Liturghie şi la viaţa liturgică a Bisericii este semnul creştinătăţii noastre şi expresia apartenenţei la Biserică. Vom putea avea o participare reală, conştientă şi luminată, asemenea primilor creştini, doar în măsura în care vom pătrunde în sensul, scopul şi rostul ei în viaţa noastră. Pentru unii dintre noi participarea la Sfânta Liturghie se concretizează prin aducerea darurilor de pâine şi de vin, prin oferirea răspunsurilor liturgice, pentru alţii prin împărtăşirea frecventă cu Sfintele Taine, prin promovarea rugăciunii comune a Bisericii, prin primirea Cuvântului dumnezeiesc etc. Orice motiv invocat de a nu participa la Sfânta Liturghie este o încercare de a-L evita pe Hristos, de a te feri de Hristos, căci El este prezent, unit cu toţi în Euharistie.

Bibliografie orientativă:

1. Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru institutele teologice, ediţia a II-a, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1985;

2. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, ediţia a II-a, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 2004;

3. Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 2005;

4. Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, ediţia a II-a, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1998.