Sfântul Leon cel Mare, teologul şi apărătorul Cetăţii Eterne

Sfântul Ierarh Leon cel Mare, Episcopul Romei (400-461), a păstorit Apusul creștin în perioada august/septembrie 440 - 10 noiembrie 461. Este unul dintre cei doi episcopi romani care şi-au împropriat apelativul de „cel Mare” (alături de Sfântul Grigorie cel Mare). A fost diaconul şi sfetnicul cel mai apropiat al papei Celestin.

Tradiţia Bisericii Apusene îl pomeneşte pe Sfân­tul Leon cel Mare ca un papă autoritar, care a reuşit să se impună prin „legitimitatea succesiunii sale apostolice”. Dincolo de aspectele administrative, el rămâne unul dintre cei mai mari teologi apuseni ai primelor veacuri creştine, reuşind să-i combată pe manihei, pe pelagieni, priscilieni şi nu în ultimul rând pe nestorieni.

Nu s-au păstrat prea multe detalii cu privire la viaţa Sfântului Leon cel Mare. Există totuşi câteva consemnări prin care se evidenţiază parţial implicarea sa în administraţia Bisericii Romane. Îl găsim astfel ca diacon al papei Celestin şi, de asemenea, ca apropiat colaborator al papei Sixt al III-lea. În această perioadă, Sfântul Părinte se implică intens în criza hristologică din Răsărit, rugându-l pe Sfântul Ioan Casian „să facă un studiu detaliat despre chestiunile antrenate în disputa dintre Chiril al Alexandriei şi Nestorie”. Ulterior, din calitatea de Episcop al Romei (440-461), în baza informaţiilor culese de la prietenul său daco-roman, Sfântul Leon cel Mare „s-a implicat direct în criza hristologică renăscută la Sinoadele de la Efes II (449) şi Calcedon (451), unde iniţiativa sa a fost deosebit de importantă” (pr. John Anthony McGuckin, Dicţionar de teologie patristică, Iaşi, 2014, p. 300).

Preocupări hristologice

În 448, Sfântul Părinte primeşte o înştiinţare din partea lui Eutihie, depus de Episcopul Flavian al Constantinopolului, din cauza tendinţelor sale monofizite. Cercetând îndeaproape această nouă învăţătură, Sfântul Leon cel Mare răspunde prin celebrul său „Tomus Flaviani” (Epistola ad Flavianum). A urmat de îndată Sinodul de la Efes II (449), unde a trimis trei legaţi, din păcate neluaţi în seamă de Episcopul Dioscor, care a prezidat lucrările. Nici documentul său nu a fost luat în seamă, deşi „cuprindea o declaraţie standard despre hristologia celor două firi, inspirată din exegezele clasice aparţinând unor teologi latini, precum Tertulian şi Augustin” (McGuckin, p. 301). A urmat Sinodul V Ecumenic de la Calcedon (451), unde s-a statornicit învăţătura hristologică a celor două firi ale singurului Ipostas Dumnezeiesc al Logosului înomenit. De data aceasta, „Tomul lui Leon” este asimilat ca act oficial al Sinodului, în „doctrina sa Părinţii recunoscând vocea Sfântului Petru” (J.N.D. Kelly, The Oxford Dictionary of Pops, pp. 43-44).

Despre „Tomosul lui Leon”

„Tomosul Sfântului Leon cel Mare” reprezintă din toate punctele de vedere o apologie hristologică lămuritoare şi necesară, mai ales pentru Biserica Apuseană. Sfântul Părinte combătea în documentul său învăţătura lui Eutihie, care admitea că Mântuitorul „a avut două firi înainte de unire, dar după întrupare El a avut doar o fire” (Mansi, VI, 744). El arată astfel că „Eutihie, neînţelegând Scripturile, nu a înţeles cele cu trebuinţă despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu a voit să caute lumina înţelegerii din studierea Sfintelor Scripturi. Însă poate primi până la urmă prin grijă părintească credinţa cea adevărată, în care întregul trup al cunoaşterii duhovniceşti crede în Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi în Iisus Hristos, Singurul Său Fiu, Domnul nostru, Care S-a născut de la Duhul Sfânt şi de la Fecioara Maria. Căci prin această mărturisire întreită sunt nimicite armele tuturor ereticilor”. Cu privire la greşeala acestuia, Sfântul Leon arată în continuare că Mântuitorul „S-a născut Dumnezeu adevărat în firea omenească întreagă şi neştirbită, de­săvârşit întru cele ale firii dumnezeieşti şi întru cele ale firii noastre (totus in suis, totus in nostris). În cele ale firii noastre, adică cele pe care Ziditorul le-a rânduit în noi dintru început, pe care le-a asumat pentru a le restaura; căci într-Însul nu a fost urmă de înşelăciune. A luat chip de rob fără de prihană... S-a născut în chip minunat din Fecioară. Şi totuşi firea Sa nu se deosebeşte de a noastră, căci El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu este nici un neadevăr în această unire de vreme ce smerenia umanităţii Sale şi splendoarea dumnezeirii comunică (invincem sunt)” (Tomus Flaviani, Epistola XXVII, 13 iunie 449; Documents of the Christian Church, Fourth Edition, Editors Henry Bettenson and Chris Maunder, Oxford University Press, 2011, pp. 51-54).

„Petru Apostolul prin gura lui Leon grăieşte”

În comparaţie cu gândirea mistică a Sfântului Chiril al Alexandriei, hristologia Sfântului Leon cel Mare a fost socotită mai degra­bă „mecanică şi bipolară”, cu un pronunţat specific catehetic. Găsim, aşadar, în însemnările sale „această schemă latină tradiţională” care stabileşte în termeni simpli „o hristologie despre o persoană (divină) şi două firi (una omenească şi una divină), care putea fi uşor transmisă prin cateheză” (McGuckin, p. 301).

Tradiţia Bisericii spune despre „Tomos” că, atunci când s-a citit în cadrul celui de al IV-lea Sinod Ecumenic, toţi Sfinţii Părinţi au strigat: „Petru Apostolul prin gura lui Leon grăieşte”. La momentul acela, „Sfântul Sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfântului Leon, ruşinând pe eretici. Dar nu numai atunci, ci şi mai târziu, epistola aceea ce întărea credinţa şi astupa gurile eretice în mare cinste era la Sfinţii Părinţi, precum şi la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dânsa. De aceea era şi iubit Sfântul Leon şi după ce se duse din cele de aici, fiind cu sfinţii înaintea lui Dumnezeu” (Vieţile Sfinţilor pe februarie, ediţia a II-a, 1999, p. 229).

Pe lângă calităţile sale teologice deosebite, Sfântul Leon cel Mare a fost de asemenea un diplomat desăvârşit al epocii sale. În perioada sa, împăraţii Imperiului de Apus se mutaseră la Milano, Cetatea Eternă rămânând cu totul în grija episcopilor romani. În contextul dat, Sfântul Părinte s-a găsit în postura de a prelua cu totul „frâiele administraţiei civile”. Perioada pastoraţiei sale nu era nici pe departe una uşoară, oraşul aflându-se de multe ori sub asediul hoardelor păgâne. Între acestea, cei mai de temut au fost hunii lui Attila. Ca să evite măcelul, în 452, Sfântul Leon însuşi a ieşit pe porţile cetăţii şi a mers în tabăra invadatorilor, negociind cu Attila pentru o interacţiune paşnică. Atunci „a reuşit să prevină jefuirea Romei, deşi negocierile sale cu Genseric şi hoardele sale au avut mult mai puţin succes trei ani mai târziu” (Jonathan Hill, Ghid al istoriei creştinismului, 2008, p. 168).

Pentru contribuţia şi lucrarea sa doctrinară, a fost declarat de Benedict XIV „doctor al Bisericii Apusene”.