Sfintele Taine şi sfinţirea omului în viziunea filocalică

Sfintele Taine sunt prezentate în scrierile filocalice ca absolut necesare pentru mântuire, fiecare dintre ele constituind etape pe care credincioşii trebuie să le străbată pentru dobândirea împărăţiei cerurilor. În lupta duhovnicească pe care o duce, creştinul este uneori înfrânt, căzând fie în păcate de moarte, fie în păcate uşoare. Lucrarea de curăţire şi sfinţire a credincioşilor se împlineşte prin primirea Sfintelor Taine. Prin ele se întreţine, se apără şi se întăreşte viaţa duhovnicească a credincioşilor, ei primind puterea de a urca neîncetat pe cărarea îndumnezeirii. Viaţa creştinului ortodox este o viaţă trăită cu Hristos şi în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos. Duhul Sfânt face ca Hristos să fie prezent în Sfintele Taine şi în cei ce se împărtăşesc de ele. Se poate afirma că importanţa şi valoarea Sfintelor Taine nu pot fi relevate în mod deplin prin mijlocirea cuvintelor, ci prin împărtăşirea de harul divin ce se revarsă din ele.

Părinţii din Filocalie îndeamnă nu numai la o urmare a lui Hristos, ci la o imprimare de chipul lui Hristos, o îndumnezeire prin participare. Deci, creştinul n-are numai putinţa de a renaşte pentru o viaţă nouă, dobândind puterea de a se desăvârşi şi de a se perfecţiona în mod continuu, ci, prin Sfintele Taine, se uneşte în mod real cu Hristos prin harul necreat şi îndumnezeitor. Deci, viaţa duhovnicească a omului îşi are începutul, creşte şi se desăvârşeşte prin conlucrarea neîntreruptă cu harul divin revărsat prin Sfintele Taine.

Sfintele Taine transfigurează omul căzut în păcat

Părinţii duhovniceşti ai spiritualităţii răsăritene învaţă că Sfintele Taine transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Omul căzut nu poate renaşte decât prin harul divin, iar acest har al renaşterii se revarsă asupra creştinului prin Taina Sfântului Botez, prima Taină prin care ni se împărtăşeşte harul dumnezeiesc. Taina Sfântului Botez este deci Taina prin care se reintră în starea de har, creştinul curăţindu-se de păcatul strămoşesc, ca şi de toate păcatele săvârşite până atunci, renăscându-se spre o viaţă nouă şi făcându-se părtaş roadelor răscumpărării prin jertfa Mântuitorului. Prin Botez, ne naştem duhovniceşte şi devenim fraţi ai lui Hristos, iar prin celelalte Taine creştem de la starea de prunc la starea de bărbat desăvârşit, primind puterea de a ne desăvârşi, de a ne perfecţiona în mod continuu.

Botezul este începutul vieţii veşnice. Prin Botez, omul se uneşte cu întreaga Sfântă Treime, devine părtaş al vieţii veşnice a Fiului lui Dumnezeu răstignit şi înviat din morţi, intră în împărăţia cerurilor, pentru a se bucura împreună cu El de iubirea Preasfintei Treimi.

În scrierea Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, a scriitorului filocalic Marcu Ascetul, acesta vorbeşte despre Botezul lui Hristos, prezentându-l ca pe o lucrare de împărtăşire a Duhului Sfânt, cu toate darurile şi puterile lui. Tot atunci, unul dintre cei care se îndoiau de dumnezeiescul botez prezintă şi întrebarea: „Atunci pe cine primeşte în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Căci o dată ai spus că locuieşte în el Hristos, altă dată, Duhul Sfânt?“. Părintele filocalic răspunde şi menţionează că pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă Acesta e numit şi Duhul lui Dumnezeu, şi Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim şi pe Tatăl, şi pe Fiul, iar „fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl şi de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în Tatăl este Fiul şi Duhul Sfânt, şi iarăşi în Fiul Tatăl şi Duhul, aşa şi în Duhul este Tatăl şi Fiul nu prin amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiaşi voinţe şi dumnezeiri. Drept aceea şi noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel Unul numim Treimea în înţelesul în care am spus“ (Filocalia, vol. I).

Cu alte cuvinte, Botezul este momentul sălăşluirii minunate a Preasfintei Treimi în sufletul creştinului.

La Botez, diavolul este alungat din adâncul sufletului

Diadoh al Foticeii subliniază că, până la Botez, omul se află sub influenţa nemijlocită a diavolului. În adâncul sufletului său şerpuieşte diavolul, iar Hristos lucrează asupra acestui suflet oarecum din afară.

Deci, dacă până la Botez, în adâncul sufletului se află diavolul, de la Botez, înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul este scos afară. Din acest moment, sufletul este influenţat de har dinăuntrul său, iar diavolul, odată exorcizat, alungat afară, călăreşte pe mustul cărnii, adică încearcă iarăşi să pătrundă în sufletul său, sub forma ispitelor cu care-l ademeneşte sau prin natura uşor de influenţat a trupului, prin simţurile atrase de lunecuşul plăcerilor şi prin afecte.

Făcând referire la ademenirile şi tentaţiile la care este supus omul de către diavol ce vrea să-l oprească de la dorirea binelui, să-l despartă din comuniunea cu harul şi să-l arunce în patimi sufleteşti, din cauză că nu se mai poate încuiba în mintea creştinului, Diadoh completează: „Deci, Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai înainte, dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin firea uşor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea, trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor“ (Cuvânt ascetic în 100 de capete, cap. 82).

Efectele harice ale Botezului

Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi“ (Marcu 16, 16), nu se poate vorbi despre certitudinea mântuirii, fără Botez.

Referindu-se la importanţa Botezului, Părinţii filocalici Calist şi Ignatie Xanthopol mărturisesc următoarele: „... s-a scris în Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, a întrebat pe draci, care locuiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeţi la creştini?» Aceştia au răspuns: «Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în biserică; şi unul pe care-l mâncaţi în adunare... ». Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât de toate sunt crucea, Botezul şi Cuminecătura“ (Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau Cele 100 capete, cap. 92, în Filocalia, vol. 8).

Botezul este prima Taină pe care o primeşte omul ce urmează a deveni creştin, adică următor al lui Hristos, este Taina naşterii duhovniceşti. Expresia făptură nouă a Scripturii (II Corinteni 5, 17) nu are un sens metaforic sau pur şi simplu moral, ci în întregime real. Botezul nu suprimă în mod simplu păcatul, nu se mărgineşte la îndreptarea consecinţelor sale, ci prin Botez omul se încorporează în Hristos şi aceasta constituie pentru el o nouă naştere, este de fapt Taina naşterii la o viaţă mult mai înaltă decât existenţa fizică, biologică, căci este viaţa întru Hristos. Este o naştere supranaturală mai presus de naşterea prin care şi-a primit omul fiinţa sa naturală. „Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, Duh este“ (Ioan 3, 36). Înfierea duhovnicească duce la înviere şi viaţa de veci. Cei botezaţi devin, în Hristos, fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii, pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel ceresc (Romani 8, 16; Galateni 4, 6) şi să poată rosti pe tot parcursul vieţii lor rugăciunea Tatăl nostru, trăind bucuria pascală a lucrării harului Duhului Sfânt în viaţa lor.

La Botez, primim eliberarea de lanţurile păcatului strămoşesc, moştenit în baza descendenţei noastre din protopărinţii noştri Adam şi Eva, cât şi a celor personale: „Sfântul Botez ne iartă şi ne şterge toate păcatele“, învaţă scriitorul filocalic Ava Dorotei (Diferite învăţături de suflet folositoare, cap. 5, Filocalia, vol. 9). În acelaşi gând este şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care precizează: „De la dumnezeiescul Botez primim iertarea păcatelor săvârşite şi ne eliberăm de vechiul blestem şi ne sfinţim prin venirea Sfântului Duh“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 45, Filocalia, vol. 6).

Cel ce dezvoltă harul şi darurile Duhului primite la Botez devine fiu al lui Dumnezeu, bineplăcut şi casnic al Lui. Cel ce, dimpotrivă, nu le cultivă este părăsit şi lepădat de Hristos, căzând, din nou, sub robia celui ce l-a stăpânit înainte de Botez.

Prin Botez, omul devine purtător de Hristos (hristofor) şi sălaş al Duhului Sfânt, iar dacă el conştientizează că, după primirea Tainei, Cineva sălăşluieşte în adâncul sufletului lui, se sileşte să facă roditoare această prezenţă divină până la iluminare şi îndumnezeire.

Libertatea omului de după Botez

Prin Botez, creştinii primesc puterea de a împlini desăvârşit poruncile, iar pe măsura împlinirii lor li se va descoperi şi harul dăruit. Creştinii experiază harul pe măsura râvnei şi nevoinţelor lor. Aşa se explică de ce unii înaintează continuu în desăvârşire, iar alţii cad în păcate grele, unii se îndreaptă spre cele bune, iar alţii înclină şi cad în păcat. Unii urmează cărarea sfintelor nevoinţe, alţii, drumul cel larg al răului, căci harul, ce se dăruieşte la Botez desăvârşit, dă fiecăruia după vrednicia sa şi pe măsura împlinirii poruncilor puterea de a pune în lucrare ale sale daruri. Omul este slobozit de păcat prin Botez, însă, datorită libertăţii voinţei, aceasta stăruie şi rămâne ataşată în continuare de ceea ce iubeşte.

Dacă la Botez se sălăşluieşte în noi harul ca putere spre faptă, el ne dăruieşte libertatea, ne eliberează, adică ne face capabili să nu mai săvârşim răul, nu mai lucrează în noi răul, decât doar dacă-l dorim. „Nu trebuie să ne mirăm că după Botez gândim iarăşi cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfinţeniei şterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putinţa de a se hotărî în două feluri a voinţei noastre şi nici nu opreşte pe draci să ne războiască sau să ne grăiască cuvinte înşelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptăţii“ (Diadoh al Foticeii, op. cit., cap. 78). Noi devenim capabili să săvârşim binele, însă libertatea noastră nu este distrusă, nici voinţa nu este preschimbată. Dacă prin botez nu ne-am fi eliberat de păcatul strămoşesc, e limpede că nu am putea săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea, este evident că, tainic, ne-am eliberat de robia păcatului (Marcu Ascetul, op. cit).

De aici putem uşor conchide că „nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului“ (Ibidem), ci aceasta atârnă de voinţa noastră liberă. În lucrarea de purificare a omului de păcatele şi patimile trupeşti şi sufleteşti, un rol mare îl are harul divin şi efortul uman, înfrânarea trupului şi cultivarea sufletului. În măsura în care omul se purifică de patimi şi urcă toată scara virtuţilor, apropiindu-se de Hristos şi unindu-se întreg cu El întreg şi uitând de toate cele pământeşti, ajunge cu El acolo sus, în trup sau afară de trup (II Corinteni 12, 2) nu ştie, şi petrece împreună cu El, bucurându-se de dragostea Lui şi de bunătăţile divine şi săturându-se fără săturare de cele de care nu se poate sătura.