Tainele iconomiei dumnezeieşti de la Sfintele Pătimiri la Înviere

În mare necunoscută până acum trei decenii mediului teologic, opera Sfântului Efrem Sirul a fost alcătuită în limba siriacă, un dialect al aramaicii. Între lucrările care au ajuns până la noi, traduse în limba română, se numără valoroasa serie de imne închinate „Naşterii şi Arătării”, „Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii Domnului” şi nu în ultimul rând „Paradisului” pierdut şi recâştigat prin Jertfa Domnului. Prin intermediul acestor frumoase însemnări lirice, cititorul de astăzi se găseşte înaintea unei experienţe cu totul aparte, parcurgând imaginar istoria iconomiei mântuirii în binecuvântata mireasmă a Duhului Sfânt.

Într-un mod cu totul aparte, Sfântul Efrem Sirul reuşeşte să descifreze prin intermediul imnografiei sale o problematică greu accesibilă teologiei de factură conceptuală. Cu alte cuvinte, el exclude prăpastia ontologică dintre creatură şi Creator, accentuată excesiv sub influenţa scolasticii apusene. Profesorul Sebastian Brock identifică în gândirea Sfântului Părinte trei paliere de înţelegere a descoperirii şi lucrării lui Dumnezeu în creaţie. Astfel, prin intermediul tipurilor şi simbolurilor din lumea creată şi din Sfânta Scriptură (1), Cel tainic şi nedescoperit Se lasă descoperit pe Sine în Scriptură şi în cuvinte omeneşti (2) pentru ca, mai apoi, să Se facă parte din lumea creată, prin Întrupare (3). Această ascendenţă teologică marchează în mare gândirea Sfântului Părinte, fiind suprinsă magistral în diferite locuri din însemnările sale.

În seria imnografică dedicată celor patru acte fundamentale ale mântuirii: Naşterea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea, Sfântul Efrem reuşeşte să „picteze în cuvinte” moştenirea dumnezeiască a existenţei noastre. El vorbeşte pentru început despre o „întrupare a lui Dumnezeu în graiul omenesc”. Găsim această abordare în Imnele sale „despre credinţă”: „Să-I mulţumim Domnului/ Care S-a îmbrăcat pe Sine în numirile diferitelor părţi ale trupului:/ Scripturile vorbesc despre urechile Sale/ să ne înveţe că El ne ascultă;/ vorbesc despre ochii Săi,/ să ne arate că ne priveşte./ Căci cu numele tuturor acestor lucruri/ El S-a îmbrăcat/ şi - astfel în adevărata Sa fiinţă/ nefiind mânie sau părere de rău -/ totuşi S-a îmbrăcat cu nume/ din cauza slăbiciunilor noastre” (Imne despre credinţă, 1).

„Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii”

Aceste inegalabile creaţii lirice efremiene constituie un veritabil rezumat al pregătirii duhovniceşti din perioada Postului Mare pentru dumnezeiescul şi luminatul praznic al Învierii. Putem identifica şi în acest sens expresivitatea şi bogăţia hermeneutică de care abundă textul efremian. Există aşadar o „sintaxă a imaginilor” poetice, confirmată prin intermediul Revelaţiei dumnezeieşti „actualizată eclesial şi sacramental, biblic şi liturgic, mistic şi euharistic, însă într-un dublu registru: dramatic şi paradiziac” (diac. Ioan I. Ică jr, „O teologie poetică a misterului pascal”, în Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 28).

Postul Păresimilor sau Postul Sfintelor Paşti apare în teologia Sfântului Efrem ca o perioadă de pregătire duhovnicească. Această perioadă are dintru început o dimensiune anamnetic-soteriologică, cuprinzând întru sine taina luminoasă a Întrupării, întrucât printr-însa Domnul „ne-a arătat puterea ascunsă în postul ce biruie toate. Căci prin el a biruit ca om pe cel ce a biruit prin rod pe Adam, înghiţindu-l lacom. Binecuvântat fie Cel Întâi-Născut, Care a pus de jur-împrejurul slăbiciunii noastre marele meterez al postului!” (H. Par. 1, 1). Aplicabilitatea duhovnicească a postului se descoperă prin capacitatea noastră de deschidere şi receptare a mesajului hristic. De aceea, el trebuie să depăşească aspectul formal al abţinerii de la bucate şi să se împlinească în iubirea de semeni şi fapte bune: „Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău, prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre (3 Reg. 21, 9-13). Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor (3. Reg. 21, 23-24)” (H. Par. 3, 5).

„Imnele Azimelor” reprezintă o reevaluare duhovnicească a prorociilor şi imaginilor vechi-testamentare cu privire la Întruparea Mântuitorului Hristos. Sfântul Părinte interpretează astfel vechile tradiţii pascale iudaice, depăşind contextul lor comemorativ şi ancorându-le în prezentul mântuitor al Bisericii. Imaginea Mielului poate fi în acest sens un exemplu grăitor: „Ascultaţi simbolurile simple ale acelui miel de Paşte, şi îndoite isprăvi vitejeşti ale Celui ce este Paştele nostru!/ Prin mielul de Paşte s-a făcut din Egipt poporului ieşire fără întoarcere./ Prin Mielul cel adevărat se face însă din rătăcire pentru neamuri o ieşire fără întoarcere./ Din iad chiar se face prin Mielul vieţii o ieşire pentru morţi ca din Egipt./ Două lucruri închipuie Egiptul, făcându-se oglindă atât pentru iad, cât şi pentru rătăcire./ Lăcomia Egiptului a învăţat prin mielul de Paşte să dea înapoi împotriva obiceiului rău./ Lăcomia iadului a fost silită de Mielul vieţii să scuipe şi să dea afară împotriva firii lui” (H. Azim. 3, 5-11).

Pe lângă frumuseţea caracterului lor descriptiv şi anamnetic, „Imnele Răstignirii” oferă posibilitatea de înţelegere duhovnicească a teologiei mântuirii obiective prin Jertfa de pe Cruce a Domnului. Toate elementele participative (Crucea, Golgota, trestia, hlamida, mormântul, piatra, cununa de spini etc.) sunt reprezentate simbolic de Sfântul Părinte în această minunată concordanţă cosmologică şi antropologică: „Crucea i-au ridicat-o şi au aşezat-o la înălţime, dar ei au coborât şi au stat sub ea. S-au făcut astfel un simbol pentru Cel ce va şedea pe scaunul de judecată şi îi va face aşternut picioarelor Sale (Ps. 110, 1). Golgota e oglinda Bisericii Lui, pe care a aşezat-o şi zidit-o pe înălţimea Adevărului Său. Şi astăzi Biserica e întemeiată tot pe Golgota... Mormântul şi grădina Lui sunt simbolul Edenului unde Adam a murit de moarte nevăzută. A fugit şi s-a ascuns printre pomi, intrând şi ascunzându-se între ei ca într-un mormânt. Cel viu, Care a fost îngropat şi a înviat în grădină, l-a sculat pe cel ce căzuse în grădină. Din mormântul grădinii l-a dus întru slavă în cămara de nuntă din grădină” (H. Crucifrix. 8, 10; 13).

Într-o epocă de dominaţie a teologiei de limbă latină şi greacă, poetul din Nissibis reuşeşte să menţină vie tradiţia semitică a creştinismului oriental. Contemporan mai tânăr al lui Afraate, Sfântul Părinte îşi centrează în mare parte hristologia sa pe învăţătura sinodală a Bisericii, lucru neîntâlnit la predecesorul său, Afraate. Spre deosebire de acesta, care dezvoltă o hristologie cu caracter practic, total străină de hotărârile Sinoadelor Ecumenice, hristologia Sfântului Efrem este una „puternic îndatorată” influenţelor teologice niceene. Acest lucru l-a demonstrat de nenumărate ori în operele sale, arătându-se un vajnic combatant al ereziei ariene, precum şi al rătăcirilor lui Mani, Marcion sau Bardesanes.