Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfinţii 33 de Mucenici din Melitina; Sfântul Cuvios Lazăr din Muntele Galisiei
Cei 33 de mucenici din Melitina s-au nevoit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311). Cel dintâi dintre ei era Ieron, bărbat puternic la trup şi viteaz, dar bun şi blând la suflet. Fiind plugar, slujitorii idoleşti l-au găsit la ogor şi vrând să-l prindă ca nişte tâlhari, nu au putut, căci plugarul scoţând fierul plugului, şi-a făcut din grindeiul aceluia armă. Şi pornindu-se asupra lor i-a gonit pe toţi. Deci, a mers sfântul de bunăvoie la dregător, iar acela i-a tăiat mâna dreaptă din cot şi l-a întemniţat. În închisoarea din Melitina se aflau închişi mai mulţi creştini care, mărturisind credinţa lor în Iisus Hristos, împreună cu Ieron, au fost osândiţi la grele chinuri. După ce au fost bătuţi, au fost scoşi afară din cetatea Melitinei şi tuturor li s-au tăiat capetele, luând astfel cununa mucenicilor. Tot astăzi pomenim pe Sfântul Cuvios Lazăr, cel care s-a nevoit în Muntele Galisiei. La naşterea sa, Dumnezeu a făcut să se arate din cer o lumină dumnezeiască ce a umplut toată casa, apoi, după ce s-a născut, pruncul îndată a stat drept şi s-a închinat spre răsărit, având mâinile atinse la piept cu bună rânduială. După ce a mai crescut, părinţii săi l-au dat la un dascăl să îl înveţe Sfintele Scripturi, apoi Sfântul Lazăr a plecat să se închine la Ierusalim. A stat o vreme în Mănăstirea „Sfântul Sava”, apoi a plecat să se nevoiască pe Muntele Galisiei, cel din preajma Efesului. Acolo, a îndurat multe ispite de la diavoli, care năvăleau ziua şi noaptea prin simţuri şi prin gânduri, însă pe toţi i-a surpat cu puterea lui Dumnezeu. Apoi, Sfântul Cuvios Lazăr şi-a făcut un stâlp descoperit şi s-a suit deasupra lui, hrănindu-se cu buruieni crude şi cu apă şi aceasta o dată sau de două ori pe săptămână, îndurând gerul iernii şi arşiţa zilei. S-a învrednicit de darul prorociei, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul său. La adormirea sa, la fel ca la naşterea sa, o lumină mare a învăluit stâlpul pe care se nevoia, aflând despre aceasta ucenicii care erau prin peşteri şi prin munţi.
