Bizanţul, istoria milenară a imperialităţii romane din Răsărit

La 29 mai 1453, după un asediu îndelungat, Imperiul Otoman cucerea Constantinopolul - Noua Romă, oraşul care s-a confundat vreme de peste un mileniu cu istoria imperialităţii romane din Răsărit. Astfel se încheia istoria imperiului pe care istoricii l-au numit Bizantin.

Istoria imperialităţii romane din Noua Romă începe la 11 mai 330, când Sfântul Constantin cel Mare inaugura oraşul pe care l-a zidit pe ţărmul Bosforului şi-l proclama capitală imperială. Numele acestui oraş milenar este Constantinopol. Prin mutarea capitalei în acest oraş, împăratul Constantin cel Mare „a pregătit naşterea imperiului bizantin”, după cum scrie Charles Diehl în Figuri bizantine.

 Istoriografia modernă consideră această zi momentul când începe istoria Imperiului Bizantin. Existenţa milenară a acestui imperiu este o nouă fază a imperialităţii romane şi o continuare a istoriei Imperiului Roman.

Clark Carlton, în studiul Romani, franci și „bizantini”, afirmă răspicat că „niciodată nu a existat în istoria omenirii vreun Imperiu Bizantin. Atunci când, după convertire, Sfântul Constantin a reconstruit oraşul Byzantium ca noua sa reşedinţă şi capitală imperială, redenumindu-l Constantinopol, el nu a creat un nou imperiu. Deşi administraţia imperială se muta adesea de la Roma la Constantinopol - Noua Romă, imperiul a rămas unul şi acelaşi”.

Datorită istoricilor avem denumirea de Imperiu Bizantin, lucru necunoscut pe parcursul celor peste 1.000 de ani de istorie a imperialităţii romane de la Constantinopol. „Termeni precum Bizanţ, Imperiul Bizantin, Statul Bizantin nu existau în acea perioadă istorică pentru cei pe care astăzi îi numim bizantini. Aceste caracterizări aparţin epocii moderne, fiind folosite pentru prima dată în secolul al XVI-lea de către Ieronimus Wolff şi Ph. Labbé pentru a-i caracteriza pe locuitorii statului elen medieval, dar şi statul în sine, care îşi avea capitala la Constantinopol, acest oraş fiind fondat pe locurile anticei colonii a Megarei, Byzantion. Cetăţenii acestui stat aveau conştiinţa că se numesc roméi [romani], că sunt urmaşii, dar şi continuatorii Imperiului Roman şi că împăratul lor se considera împărat roman, urmaş şi continuator al vechilor împăraţi romani. Din această pricină, Constantinopolul era numit şi el Noua Romă” (Eiríni Artémi, Politica religioasă a împăraţilor bizantini).

Pe parcursul istoriei acestui imperiu, locuitorii lui s-au numit romei, arătând conştiinţa descendenţei lor romane. Marele nostru istoric Nicolae Iorga face următoarea precizare despre Imperiul Bizantin: „Împărăţia aceasta a fost a romeilor, care se consideră ca romani, nu admiţând cu supunere o îngenunchere a lor, ci reclamând cu mândrie apartenenţa faţă de Imperiul Roman”. Tot el clarifică şi modul în care gândeau împăraţii din Constantinopol, arătând că ei „nu s-au considerat niciodată ca împăraţi ai unui teritoriu, ci ca împăraţi ai lumii întregi”.

Dacă ar fi să sintetizăm istoria milenară a împăraţilor din Constantinopol, putem afirma că civilizaţia ctitorită de ei în Bizanţ a influenţat în mod decisiv cultura şi civilizaţia noastră europeană. Charles Diehl în Figuri bizantine scrie că istoria bizantină „cuprinde multe perioade glorioase: în secolul al VI-lea, sub Justinian, imperiul roman se reface pentru ultima dată; în secolul al VIII-lea, Isaurienii zdrobesc avântul Islamului şi reorganizează, pe baze noi, monarhia absolută; în secolul al X-lea, marii împăraţi din dinastia Macedoneană fac din Bizanţ marea putere a orientului; în secolul al XII-lea cu Comnenii, imperiul mai face încă faţă şi destul de strălucită în lumea europeană; în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, în Bizanţul muribund o mare mişcare intelectuală anunţă umanismul Renaşterii şi arta bizantină transformată aruncă o ultimă şi strălucitoare lumină”.

 Epoca milenară bizantină a marcat civilizaţia universală mai ales prin sinteza culturală pe care o propune istoriei umanităţii, lucru subliniat şi de Nicolae Iorga în studiul Ce e Bizanţul: „E o sinteză de elemente foarte deosebite, venite de pretutindeni, care rămâne totdeauna deschisă, până ce ideea însăşi bizantină a dispărut”. Tot el ne prezintă în acest studiu elementele definitorii ale societăţii bizantine: dreptul roman - „mândria cea mare a tuturor împăraţilor bizantini”; Ortodoxia care „a pătruns adânc în sufletul bizantinilor de originile cele mai deosebite şi a servit ca legătură între dânşii”; Orientul, „element de sinteză” încă de la începutul imperiului, când s-a mutat capitala la Constantinopol şi în timp „Bizanţul a fost întors cu faţa către Asia”, dar nu a pierdut „caracterul roman” al civilizaţiei sale.

Spaţiul Imperiului Bizantin a oferit posibilitatea unor ample sinteze culturale şi civilizaţionale între apus şi răsărit, între Occident şi Orient. Aceste sinteze au născut o civilizaţie unică din care izvorăşte arta bizantină, unde se reflectă cel mai bine întâlnirea dintre Occident şi Orient, în ceea ce putem numi sinteza bizantină. Nicolae Iorga în studiul Omul bizantin marchează patru elemente care compun sinteza bizantină: ideea romană, religia ortodoxă, influenţa orientală şi, alături de ele, elenismul.

Din această sinteză s-a născut „o civi­lizaţie strălucită”, după cum o numeşte ­Charles Diehl, precizând că e „cea mai strălucită” din perioada Evului Mediu şi singura care a existat în „Europa creştină” până în secolul al XI-lea. „Constantinopolul a fost timp de secole singurul mare oraş al acestei Europe creştine şi splendoarea sa părea incomparabilă.”

Citind aceste rânduri din Figuri bizantine înţelegem mai bine drama pe care a trăit-o societatea bizantină când la 29 mai 1453 Constantinopolul a fost ocupat de turci. Eleni Glýkatzi-Arhweiler spune că pentru „bizantini, căderea Constantinopolului a însemnat sfârşitul lumii”.

 Din fericire, această măreaţă civilizaţie nu a dispărut odată cu Imperiul Bizantin, ci a continuat, după cum arată Nicolae Iorga, „dincolo de anul 1453”. Ideea bizantină a trecut „la anumite popoare din sud-estul Europei, aşezându-se şi la noi, cu toate elementele sale de artă, de concepţii politice, de drept” şi evident cele legate de Ortodoxia bizantină. Toate acestea compun continuitatea civilizaţiei bizantine, numită de marele nostru istoric Bizanţ după Bizanţ.