Catapeteasma, hotarul dintre două lumi

Iconostasul (catapeteasma) este peretele compus din icoane care separă altarul, unde se săvârşeşte Taina Euharistiei, de partea centrală, naosul (în greacă naos # corabie), unde se află comunitatea credincioşilor. Cum în Biserica Ortodoxă fiecare element are semnificaţii spirituale, nici catapeteasma nu este doar un simplu perete despărţitor sau un element decorativ, ci unul de unire între veşnicie şi vremelnicie. Sfinţii Părinţi aseamănă iconostasul cu hotarul dintre două lumi: cea divină şi cea umană, cea veşnică şi cea trecătoare. Sfântul Simeon al Tesalonicului dă următoarea explicaţie: „Coloanele de pe iconostas reprezintă firmamentul care separă lumea spirituală de cea sensibilă. El semnifică unirea prin iubire a cerului cu pământul.“

În vechime, catapeteasma era formată dintr-un grilaj mai scund, a cărui înălţime nu ajungea decât până la piept, pe care se puneau icoane. Mai târziu, grilajul a crescut în înălţime, adăugându-se la coloanele care susţineau gratiile lui, alte coloane mici, unite prin icoane şi fixate printr-o bară sau grindă orizontală, împodobită cu crucea şi icoana răstignirii Mântuitorului. După Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) şi cel de la Constantinopol dintre anii 842-843, când s-a stabilit definitiv cultul icoanelor, peste această grindă a început să se adauge mai multe rânduri de icoane, care se numesc registre, ajungând să capete forma pe care o vedem cu toţii astăzi.

„Uşa milostivirii deschide-o nouă“

Catapeteasma este prevăzută cu trei uşi: una la mijloc, în două canate, şi alte două laterale, cu câte un canat. Cele din mijloc se numesc sfintele uşi, pentru că pe ele circulă numai clericii (diaconi, preoţi, ierarhi) care, în cursul sfintelor slujbe, duc în mâini obiecte sfinte (Sfintele Daruri, Sfânta Evanghelie…). Se mai numesc şi uşile mari sau împărăteşti, pentru că prin ele intrau odinioară împăraţii când îşi aduceau darurile la altar ori se împărtăşeau, dar şi Împăratul Cerurilor, Hristos Mântuitorul intră, sub forma Sfintelor Daruri, la Vohodul cel mare (momentul când în biserică se cântă imnul Heruvic) de la Liturghie.

Pe uşile împărăteşti se zugrăveşte icoana Bunei Vestiri, în aşa fel încât cele două personaje ale scenei - Sfânta Fecioară şi Sfântul Arhanghel Gavriil - să fie faţă în faţă, fiecare pe câte un canat al uşilor (de obicei, Sfânta Fecioară în dreapta şi Sfântul Arhanghel în stânga). Maica Domnului este zugrăvită aici pentru că ea este cea care ne-a deschis uşile milostivirii cerului, pe care le simbolozează uşile împărăteşti, aşa cum se roagă preotul înainte de începerea Liturghiei: „Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu…“. La cele patru colţuri ale scenei Bunei Vestiri ori jos, sub scenă, se zugrăvesc, în medalioane, chipurile celor patru sfinţi evanghelişti, ca unii care au aşternut în scris vestea cea bună adusă de înger Mariei.

Partea de deasupra uşilor împărăteşti este acoperită cu o perdea de pânză de diferite culori, numită dveră, care se trage în lateral sau se ridică în momentele rânduite din cursul slujbelor.

Păzitorii uşilor raiului

Uşile din partea de nord şi de sud se numesc laterale sau diaconeşti, deoarece prin ele intră şi ies diaconii la ectenii, la vohoade şi la alte momente din cursul slujbei prevăzute în Tipic. Pe acestea se pictează chipurile sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil, ca păzitori ai uşilor raiului, ori chipurile a doi sfinţi diaconi (Sfântul Ştefan şi Sfântul Filip ori Laurenţiu). Diaconii se zugrăvesc aici, atât pentru faptul că în serviciul divin ei îi reprezintă pe îngerii din ceruri, cât şi pentru că pe aceste uşi circulă diaconii când ies sau intră în altar. Se mai pot zugrăvi, în locul diaconilor, doi dintre sfinţii militari (Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie), ca păzitori ai uşilor raiului.

Pe spaţiile dintre uşile împărăteşti şi cele laterale se pictează, în dreapta (spre sud), icoana împărătească a Mântuitorului (Hristos ca Împărat ori arhiereu, şezând pe tron cu Sfânta Evanghelie deschisă şi binecuvântând) şi icoana împărătească a Maicii Domnului (Maica Domnului ca împărăteasă, şezând pe tron, cu Pruncul în braţe). Aceste două icoane se numesc icoane împărăteşti, în primul rând pentru că ele reprezintă icoanele principale din iconografia bisericii, în care cele două personaje principale din istoria omenirii - Mântuitorul şi Maica Domnului - sunt înfăţişate în slava lor cerească şi, în al doilea rând, pentru faptul că ele încadrează uşile împărăteşti. Aceste două icoane sunt venerate în mod special atât de clerici, cât şi de laici, în unele biserici ele fiind împodobite cu pietre scumpe ori fiind ferecate în argint sau în aur.

În continuarea aceluiaşi registru, pe spaţiul din dreapta uşii laterale dinspre sud este pictată icoana sfântului patron al bisericii respective, iar în extremitatea opusă, icoanele unor sfinţi veneraţi mai mult în regiunea respectivă, ca Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Botezătorul, Cuvioasa Parascheva şi alţii.

Proorocii şi apostolii: Vechiul şi Noul Testament

Pe spaţiul de sub registrul icoanelor împărăteşti se zugrăvesc patru teme din istoria biblică a Vechiului Testament, care au legătură simbolică cu jertfa Legii Noi: slujirea la templu a lui Zaharia (tatăl Sf. Ioan Botezătorul), înălţarea şarpelui de aramă în pustie, ca simbol al crucii salvatoare, sacrificiul lui Avraam, ca preînchipuire a jertfei lui Hristos şi ofranda de pâine şi vin adusă lui Melchisedec de către Salem, regele Ierusalimului, ca preînchipuire a Jertfei euharistice.

Următorul registru al catapetesmei este reprezentat de icoanele celor 12 praznice împărăteşti (a se vedea schema catapetesmei). În mijlocul lor, într-un medalion, este zugrăvită Învierea Domnului, ca cel mai mare dintre praznice, Cina cea de Taină sau Răstignirea.

Dacă între corpul de bază al catapetesmei şi registrul icoanelor praznicale este un mic spaţiu liber, în acesta se aşază icoana cea nefăcută de mână a Mântuitorului, adică Mahrama Sfintei Veronica ori chipul Mântuitorului imprimat pe Cărămida Craiului Abgar al Edesei.

În registrul din mijloc (median) se zugrăvesc chipurile celor 12 sfinţi apostoli, şi uneori şi ale celor 70 de apostoli ( ex. Pavel, Simon). În mijloc, se află icoana Mântuitorului, înfăţişat fie singur, ca Învăţător, fie în cadrul grupului Deisis, Sfânta Fecioară reprezentând aici Biserica Legii Noi, iar Sfântul Ioan Botezătorul pe cea a Vechiului Testament.

Pe următorul rând de icoane sunt pictaţi 12 prooroci mari şi mici ai Vechiului Testament, înfăţişaţi, de regulă, în picioare, purtând în mâini diferite simboluri, ca de ex. Moise - tablele legii, David - chivotul, Isaia - cleştele etc. În mijlocul lor se află icoana Maicii Domnului cu Pruncul, Cel în care s-au împlinit prevestirile proorocilor.

Sus de tot, deasupra tâmplei, în mijloc, se înalţă Crucea pe care este zugrăvit Răscumpărătorul, iar la picioarele crucii, în două iconiţe mai mici, stă Maica Domnului şi Sf. Ap. Ioan, a-mândoi în atitudine de adorare, rugăciune ori jelire.

Excepţiile sau abaterile de la programul iconografic normativ al tâmplei sunt rare, în general, fiind generate de unele tradiţii zonale sau de necesităţi practice (uneori financiare).