Condus către Damasc spre schimbarea vieţii

În articolul trecut referitor la Sfântul Apostol Pavel, „De la Tars la Ierusalim”, am făcut o prezentare a contextului creşterii şi formării apostolului în oraşul Tars şi apoi în inima iudaismului secolului 1. În textul de acum vom arăta împrejurările în care el se transformă din prigonitor al primei comunităţi a Bisericii în propovăduitor al Domnului Hristos ca Mesia.

Născut în jurul anului 5 d. Hr, Apostolul Pavel este dus în adolescenţa sa la Ierusalim, unde devine student al unui celebru fariseu cu numele Gamaliel. A studia la şcoala cuiva în vremea respectivă însemna să petreci aproape tot timpul împreună cu maestrul şi a deprinde teoretic şi practic modul lui de viaţă şi învăţăturile. Gamaliel este un fariseu foarte cunoscut în tradiţia iudaică, este pomenit şi în Faptele Apostolilor având o atitudine moderată faţă de creştini (cap. 5), iar Pavel mărturiseşte în Fapte 22, 3 că învăţa „la picioarele lui”. Pavel nu a fost singurul ucenic al lui Gamaliel, ci împreună cu el au fost studenți şi Sfântul Arhidiacon Ştefan, protomartirul Bisericii, şi Sfântul Barnaba, „levit din insula Cipru”. Saul din Tars are însă la început o evoluţie diferită faţă de colegii lui amintiţi. El alunecă spre o grupare extremistă şi violentă a fariseilor. Pentru farisei, prima comunitate a creştinilor nu era considerată ceva distinct de iudaism, ci o grupare eretică rătăcită de la înţelegerea corectă a Torei. Această comunitate trebuia într-un fel eliminată prin diferite metode. La vremea aceea, exterminarea sau omorârea fizică a membrilor ei proeminenţi a fost adoptată de grupări radicale fariseice care controlau şi Sanhedrinul. Saul alunecă spre o astfel de grupare, așa că el asistă şi încuviinţează uciderea Sfântului Ştefan.

Şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr

În Faptele Apostolilor, se arată că Saul a fost prezent la uciderea Sfântului Ştefan, cu menţiunea că cei care l-au ucis pe protomartirul Bisericii „şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul” (Fapte 7, 58) . Nu a fost numai o participare pasivă a lui Pavel, căci la cap. 8 se spune: „Şi Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui” (v. 1). Cunoaştem această evoluţie a lui Pavel, de la ucenic al lui Gamaliel, coleg cu Sfântul Ştefan, la Pavel radicalizat care asistă şi încuviinţează uciderea Sfântului Ştefan. Ştim că Pavel a fost coleg cu Sfântul Ştefan la şcoala fariseului Gamaliel din viaţa protomartirului şi din istorisirea Aducerii moaştelor sale (2 august).

Îl avem pe Sfântul Ştefan care, deşi a învăţat ca Pavel la Gamaliel Legea veche, el înţelege că Iisus Hristos este Mesia, iar pe de altă parte, la spectrul opus, îl avem pe Saul, părtaş la uciderea lui Ştefan şi prigonitor al Bisericii. La Fapte cap. 8, ni se spune: „Şi Saul pustia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă”. Verbele care descriu acţiunea lui Pavel sunt luate din registrul războiului. Ele descriu efectul unei armate cuceritoare asupra unui teritoriu sau modul cum un animal de pradă se hrăneşte cu frenezie din trupul victimei sale. Este de remarcat că acţiunea lui Pavel îi privea în egală măsură pe bărbaţi şi pe femei. În capitolul 26 de la Faptele Apostolilor, Sfântul Pavel explică comportamentul său, punându-l pe seama „râvnei pentru Dumnezeu” în spiritul căreia fariseii erau educaţi. El numeşte creştinismul ca „noua cale” : „Eu am prigonit până la moarte această cale” (v. 4).

Autoritate dincolo de Ierusalim

Autoritatea lui se extindea de la Ierusalim şi peste alte oraşe unde erau comunităţi puternice de evrei.  În anul 35 d. Hr., Saul, întărit cu scrisori - delegări de la arhiereul Templului din Ierusalim, doreşte să extindă violenţele împotriva creştinilor, „legând şi dând la închisoare şi bărbaţi, şi femei”, dincolo de Iudeea, în Damasc.

În vremea aceea, cetatea Damascului era condusă de regele nabateean Areta al 4-lea (9 î.Hr. - 40 d.Hr), amintit la 2 Corinteni 11, 32. Regatul Nabateean, numit de romani Arabia Petraea, avea centrul la Petra, Iordania de azi. Regele Areta a invadat teritoriile estice ale Iudeei şi l-a înfrânt pe regele Irod Antipa în anul 36, ca răzbunare, după ce acesta a divorţat de fata lui, cu numele Phasaelis, în favoarea Irodiadei, soţia lui Filip. Fapta lui Irod este amintită în Sfânta Scriptură, fiind condamnată vehement de Sfântul Ioan Botezătorul (Marcu 6, 17-18), ceea ce va duce în cele din urmă la moartea Botezătorului. Romanii îi împacă pe cei doi oponenţi şi oferă  lui Areta, drept recompensă, controlul cetăţii Damascului.

La vremea respectivă, populaţia Damascului era formată ca la o treime din evrei. După moartea Sfântului Ştefan, o parte importantă din membrii Bisericii din Ierusalim se refugiază la Damasc şi în alte cetăţi, de aceea atenţia Sanhedrinului se îndreaptă acum spre creştinii din afara Ierusalimului. Cam în această perioadă, şi Filip, unul dintre cei 7 diaconi, se duce în Samaria pentru a propovădui Evanghelia acolo, şi este urmat ulterior de Apostolii Petru şi Ioan, care îşi pun mâinile peste cei botezaţi de Filip şi le oferă Duhul Sfânt (Fapte cap. 8). Din acest moment, se face trecerea de la comunitatea constituită la Ierusalim spre comunităţi multiple constituite în oraşe unde se vorbea preponderent limba greacă. Această evoluţie a Bisericii este marcată de convertirea Sfântului Pavel pe drumul către Damasc, unde mergea să-i aresteze sau să-i convingă pe membrii Bisericii să abandoneze noua lor cale. Intenţia lui Pavel era una vădit violentă:  „Şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim” (Fapte 9, 2), şi pentru a duce la bun sfârșit această lucrare, se folosea de cetăţenia romană pentru a nu fi deranjat de autorităţi. Se pare că romanii îngăduiau astfel de dispute şi acţiuni locale ale evreilor atât timp cât ele nu aduceau atingere „păcii romane”, adică nu periclitau autoritatea imperială romană asupra acelei zone. Mai mult, arhiereul de la care Pavel ia scrisori de autorizare către sinagogile din Damasc era conducătorul cultului de la Templul din Ierusalim, care la vremea respectivă colabora cu autorităţile romane. Pavel merge spre Damasc cu această intenţie, de a pune capăt „rătăcirii” prin toate mijloacele disponibile, inclusiv arestări, violenţe şi ucideri. Pe drumul către Damasc, Pavel are revelaţia Domnului Iisus Hristos înviat, pe care o descrie în patru locuri: Fapte 9, 1-19; 22, 6-21; 26, 12-18; Galateni 1, 11-24.

În esenţă, lui i se descoperă că Iisus Hristos pe Care Îl prigonea prin încercarea eliminării creştinilor era Mesia profeţit în Vechiul Testament şi aşteptat în vremurile mesianice în care şi Pavel trăia. Deşi este numită convertire în limbaj general, experienţa mistică a lui Pavel pe drumul Damascului va fi reinterpretată de el în cheia chemării prorocilor din Vechiul Testament la lucrarea de vestire a voii lui Dumnezeu către popor, temă pe care o vom aborda într-un articol viitor.