Cupola centrală a Catedralei Mitropolitane din Iaşi, o enigmă a istoriei?

De la iniţiativa ridicării unei catedrale în capitala Moldovei, la planurile arhitecturale ale acesteia şi până la momentul sfinţirii ei în ziua închinată Sfântului Gheorghe a anului 1887, construirea Catedralei Mitropolitane a parcurs un interesant drum în istoria secolului al XIX-lea dominat de dorinţa extraordinară a neamului din acele vremuri de a avea un loc măreţ unde să-şi aducă prinosul de rugăciune în faţa lui Dumnezeu. Dintru început, planurile arhitecturale ar fi prevăzut o cupolă centrală pentru Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Când rostim cuvântul „catedrală“, gândul ne poartă la ceva unic, măreţ, central. La artă, capodoperă, grandoare şi stil arhitectonic. Noţiuni care, în parte, desemnează o caracteristică a unei asemenea construcţii. Istoria cultului creştin ne dezvăluie, însă, o altă latură. „Catedrala“ era locul de adunare al creştinilor şi, mai târziu, biserica în care se afla „cathedra“ - locul de unde predica episcopul. Mai pe înţelesul nostru, în epoca persecuţiilor, „catedrala“ era locul de întâlnire al creştinilor pentru Euharistia săvârşită de către episcop. După secolul al IV-lea, crescând numărul creştinilor prin noul context al libertăţii religioase, în fiecare cetate erau mai multe locuri în care preoţii săvârşeau dumnezeiasca Liturghie - pentru ca poporul să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Dintre toate bisericile dintr-o comunitate, doar în cea centrală sau în cea mai veche exista „cathedra“ - amvonul de unde episcopul îşi ţinea predica. Aşa a apărut noţiunea de catedrală. Istoria ne demonstrează că o catedrală are un rol important în viaţa unei comunităţi, a unui oraş, chiar şi a unui popor. Este locul în care generaţii şi generaţii de creştini şi-au plâns durerile şi şi-au trăit bucuriile. O catedrală este loc sfânt, „maica bisericilor“ unui popor creştin.

Dorinţa ridicării unei catedrale în inima Moldovei

Firul istoriei depănat de Dumnezeu a făcut ca Moldova să-şi caute tihna capitalei la Iaşi. Începând cu secolul al XVI-lea, oraşul a devenit inima întregii ţări. Pe lângă Curtea Domnească, necesară administraţiei pământeşti, Iaşul avea nevoie de o catedrală, de o biserică în care mitropolitul ţării şi clerul său să-şi aducă prinosul de rugăciune în faţa lui Dumnezeu. Informaţiile legate de prima catedrală a Moldovei de la Iaşi sunt destul de sărace. O mărturie găsim într-un hrisov al Doamnei Anastasia Duca. Aceasta, „găsind mică Sfânta Mitropolie cea bătrână, dinspre Uliţa Mare“, a hotărât ridicarea unei noi catedrale, cunoscută în istorie drept Biserica Stratenia. Rolul de catedrală mitropolitană a ţării Moldovei a fost preluat, în secolul al XVIII-lea, de către ctitoria Mitropolitului Gavriil Calimachi - biserica Sfântului Gheorghe, care până astăzi rezistă în faţa istoriei.

Evenimentul care a adus schimbarea în viaţa eclezială a Bisericii din Moldova a fost păstorirea Mitropolitului Veniamin Costachi. Primind cârja vlădicească şi grija mântuirii poporului, printre primele decizii ale noului mitropolit s-a regăsit ridicarea unei noi catedrale la Iaşi. Biserica Stratenia se afla într-un stadiu îngrijorător de dărâmare, iar cea a Sfântului Gheorghe era „stricată, sdruncinată de cutremure şi şubrezită de incendii“. Necesitatea unei catedrale se întrezărea mai ales pentru faptul că oraşul devenea, cu fiecare an, mai întins. Se ridicau palate boiereşti, chiar unele construcţii publice de anvergură, iar cele două biserici cu rol de catedrală nu se mai încadrau în peisaj.

Într-un cadru solemn, Mitropolitul Veniamin Costachi a pus piatra de temelie a noii Catedrale, în ziua de 3 iulie 1833, pe locul unde fusese Biserica Albă şi, mai apoi, Biserica Stratenia. Dragostea poporului s-a văzut în darurile şi în sprijinul acordat construcţiei, astfel încât în anul 1837 se vorbea deja despre „închiderea bolţii, acoperirea cu table de aramă, mecaniceşti lucrări pentru clopotniţi“, aşa cum arată documentele istorice.

Pentru noi, cei de astăzi, obişnuiţi cu stilul arhitectonic al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, este interesant să aflăm că ea a fost proiectată având o cupolă centrală, respectiv un turn central.

Arhitectul Gustav Freywald şi prima cupolă a catedralei

Deschiderea europeană a Moldovei, la început de secol XIX, a făcut ca arhitectul noii catedrale să fie ales dintre specialiştii Occidentului. Potrivit Condicii de Cheltuieli a Mitropolitului Veniamin Costachi, începând cu luna iulie a anului 1833, se plătea „domnul arhitecton Gustav Freywald“. Aşa cum reiese şi din alte mărturii istorice, primele lucrări la Catedrala Mitropolitană din Iaşi s-au desfăşurat după planurile arhitectului vienez Gustav Freywald, ajutat şi de către tatăl său, Johan. Aşa se explică alegerea pentru noua biserică în stilul neoclasic, întâlnit şi la alte biserici maiestuoase din ţările Occidentului.

Deşi nu există un document care să certifice teoria, se pare că, dintru început, planurile prevedeau o cupolă centrală  pentru Catedrala Mitropolitană. Aceeaşi Condică de Cheltuieli ne demonstrează faptul că turnul central a fost ridicat, acoperit şi finalizat în jurul anului 1837. „Bolta cea mare“, aşa cum o numesc actele, era construită din cărămidă şi piatră, fiind situată deasupra naosului. Este interesant faptul că, începând cu anul 1838, arhitecţii vienezi nu mai apar menţionaţi în condică. Deşi nu se cunoaşte pricina, majoritatea istoricilor sunt de acord cu faptul că acea cupolă, ridicată după planul arhitectului Freywald, era mult prea grea, afectând rezistenţa generală a construcţiei. Din acest motiv, înţelegerea dintre Mitropolitul Veniamin şi arhitectul occidental a fost încheiată.

Începutul anului 1838 aduce noi cheltuieli, în situaţia în care catedrala era aproape finalizată: „var şi năsîp, 1000 de dulapi pentru bolta besericii, 165 bucăţi lemn de arini şi 32 de grinzi“. Însuşi Mitropolitul Veniamin se urcă pe acoperişul catedralei, încuviinţând o cheltuială de 300 de lei pentru întărirea bolţii centrale. Toate aceste informaţii ne duc cu gândul la faptul că era pe cale să se producă prăbuşirea cupolei de deasupra naosului.

A doua cupolă centrală a Catedralei Mitropolitane

După plecarea arhitecţilor vienezi, Mitropolitul Veniamin încredinţează destinul catedralei sale de suflet unui arhitect rus - Singurov. Acesta, văzând uriaşele crăpături din ziduri, cauzate de greutatea cupolei centrale, a recomandat desfacerea ei. Tot justificările de plată ne dezvăluie că aşa s-a şi întâmplat. Într-o însemnare de cheltuială din 20 martie 1838, aflăm faptul că „achitatus-a, 700 de lei celor care au cărat molozul din beserică“, rezultat de bună seamă din desfacerea cupolei centrale. Notele de cheltuieli ne demonstrează faptul că arhitectul Singurov se pregătea de ridicarea unei noi cupole, de data acesta construită din lemn - finalizarea având loc spre sfârşitul anului 1840.

Soluţia a fost salvatoare doar pentru început. Deja în primăvara anului 1842 crăpăturile din zid erau accentuate, ameninţând întreaga structură. Starea de îngrijorare pricinuită de condiţiile în care se afla construcţia, dar şi exilarea la Mănăstirea Slatina a Mitropolitului Veniamin Costachi au dus la oprirea lucrărilor. Potrivit unor documente, în august 1842 nu se mai făceau niciun fel de lucrări la catedrală. 

Liniştea de la şantierul catedralei a fost tulburată în ziua de 23 mai 1857. Deşi era programată a fi desfăcută bucată cu bucată, bolta nu a mai rezistat. În ziua de vineri, 23 mai 1857, cupola centrală de lemn s-a prăbuşit sub propria greutate, surpând şi coloanele din interior. Cronicile vremii au reţinut evenimentul ca fiind unul dezastruos: „Când a căzut turnul cel mare, s-a simţit cutremur la toate casele din jur“, aşa cum notează Gazeta de Moldavia.

Noi planuri de ridicare a cupolei centrale

Incidentul prăbuşirii turnului central a adus cu sine părăsirea şantierului catedralei, care ajunsese o ruină. Au fost cărate materialele lemnoase ale cupolei, locul fiind acoperit cu scânduri, ca ploaia şi zăpada să nu afecteze ce mai rămăsese din catedrală. Până în anul 1867 nu s-a mai efectuat nicio altă lucrare importantă. La 22 februarie 1867 a fost constituit un comitet de restaurare, alcătuit din marii boieri ai capitalei: Lascăr Cantacuzino, Nicolae Roznovanu, Alecu Ghica, Grigore Carp, Dimitrie Gusti, Iorgu Tacu şi A. Fătu, coordonaţi de către Mitropolitul Calinic Miclescu. Sub efervescenţa momentului, a fost căutat un arhitect care să refacă planurile şi să aducă soluţia salvatoare. Deşi mărturiile sunt destul de sărace, se pare că, în acest context, un arhitect polonez a venit la Iaşi, cu scopul preluării şantierului. Antoine Kajetanowics, după numele semnat în colţul schiţelor rămase până astăzi la Arhivele Naţionale, a încercat să creioneze un plan de restaurare al Catedralei Mitropolitane de la Iaşi. Interesant este faptul că, în noua arhitectură, turnul central apărea din nou, însă mult mai pe centrul naosului, împărţind în jumătate lungimea navei bisericii.

Răspunsul negativ venit de la Ministerul Cultelor, condus de către Christian Tell, a sosit la Iaşi în ziua de 19 martie 1873. Insuficienţa fondurilor, dar şi contextul social din preajma războiului de independenţă naţională au făcut ca restaurarea să fie ţinută pe loc încă aproape un deceniu.

Soarele a răsărit pentru catedrala Moldovei, atunci când un smerit bătrânel şi-a pus viaţa la temelia ei. Mitropolitul Iosif Naniescu, proaspăt vlădică la Iaşi, şi-a propus ca principal obiectiv al activităţii sale finalizarea Catedralei Mitropolitane. Cu ajutorul arhitectului Alexandru Orăscu, rectorul Universităţii Bucureşti, al ministrului B. Boierescu, cu sprijinul financiar al familiei regale, vlădica Iosif sfinţea măreaţa catedrală de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, la anul 1887.

De la începuturi şi până atunci, de atunci şi până acum, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi găsim urme neşterse în istorie. O istorie a unui loc sfânt, o istorie încercată, dar o istorie trăită până astăzi, când avem prilejul să adăugăm rugăciunea noastră la cea a strămoşilor - într-o catedrală în care se respiră taina Duhului Sfânt.