Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Cuviosul Antonie, pustnicul din sihăstria de la Iezerul Vâlcii

Cuviosul Antonie, pustnicul din sihăstria de la Iezerul Vâlcii

Galerie foto (3) Documentar
Un articol de: Vasile-Robert Nechifor - 23 Noi, 2019

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte sâmbătă, 23 noiembrie, pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii. Următor învăţăturilor şi vieţii iubitoare de isihie ale Marelui Antonie, care a trăit în pustia Egiptului, Antonie Schimonahul, „acel sfânt al secolului al 16-lea”, după cum l-a numit istoricul Nicolae Iorga, este, peste veacuri, un model pentru toţi creştinii care iubesc liniştirea sufletului şi nevoinţele duhovniceşti.

Cuviosul Antonie s-a născut în Ianina Pindului, în Grecia de astăzi, la anul 1628. Urmând dregătoriei tatălui său, viitorul monah Antonie a ajuns în Ţara Românească, unde s-a căsătorit cu Despina, la Râmnicu Vâlcea. Viaţa de familie şi-a întemeiat-o pe recomandările evanghelice, practicând postul şi milostenia, fiind nelipsit de la sfintele slujbe şi îndeletnicindu-se neîncetat cu lecturarea cărţilor duhovniceşti.

Timp de 44 de ani, sfântul s-a ocupat cu comerţul, agonisind daruri materiale, dar mai ales pregătindu-şi comoară duhovnicească, prin multele milostenii pe care le-a făcut. 

Alegerea vieţii pustniceşti şi refacerea Schitului Iezer

Dorind a lăsa deoparte grijile vieţii, a cerut binecuvântare de la Episcopul Ştefan al Râmnicului pentru a intra în monahism. Acesta i-a recomandat să meargă la Mănăstirea Sărăcineşti, Antonie fiind unul dintre cei care contribuiseră la zidirea ei. După trei ani de vieţuire la această mănăstire, simţind chemare pentru nevoinţa pustnicească, a cerut binecuvântare de la Episcopul Ilarion al Râmnicului pentru a merge în Sfântul Munte Athos. Ierarhul, văzându-i râvna către nevoinţele cele sfinte, l-a îndemnat să aleagă totuși una dintre mănăstirile din Ţara Românească. Supunându-se voii ierarhului, Cuviosul Antonie alege să meargă la Schitul Iezer, care se afla în ruine, „nelocuind acolo măcar un călugăr sau alt om pământean şi biserica fiind surpată”.

În anul 1714, cu ajutorul Episcopului Ilarion, lucrând fără odihnă, Sfântul Antonie a restaurat biserica, a ridicat chilii şi zid de împrejmuire şi a împodobit aşezământul cu „toate cele de trebuinţă”, cheltuindu-şi toată agoniseala şi legându-şi astfel, pentru totdeauna, numele de acest schit vâlcean.

Prezent şi veşnicie în bisericuţa din inima muntelui

Sufletul său dorea spre nevoinţa pustnicească. Cerând binecuvântare ierarhului pentru vieţuirea în singurătate, cuviosul a lăsat obştea de la Iezer în bună rânduială şi s-a retras în munte. În acest loc uitat de lume, dar binecuvântat de Dumnezeu, Sfântul Antonie avea să îşi ducă viaţa într-o aspră nevoinţă. Mai întâi, într-o mică peşteră s-a rugat vreme de câteva zile şi luând încredinţare în vis a început să sape în stâncă o bisericuţă. Vreme de trei ani, cu dalta şi ciocanul a despicat în inima muntelui o bisericuţă, o chilie şi gropniţă în care avea să fie îngropat. Aici, venerabilul călugăr nu şi-a cruţat bătrâneţile, ci a petrecut pentru tot restul vieţii în cele mai aspre rânduieli.

Ziua desțelenea pământul din poieniţa ce se deschidea în faţa peşterii, iar noaptea se ruga neîncetat cu lacrimi pentru sine şi pentru ceilalţi, după cum arată în mărturiile lăsate peste veacuri ucenicul său, Nicolae. Cuviosul Antonie purta îmbrăcăminte foarte sărăcăcioasă, pe care o încingea cu brâu de fier, mânca cu măsură doar pâine şi verdeţuri, iar în timpul puţinului somn pe care şi-l îngăduia stătea doar rezemat de piatră.

Prin pilda vieţii sale, cuviosul a adunat lângă peştera sa mulţi ucenici, pe care nu i-a lipsit niciodată de rugăciunea şi sfaturile sale. Pentru multa lui dragoste de Dumnezeu, „obştea de la peşteră” nu a fost niciodată lipsită de Sfânta Liturghie, motiv pentru care sfântul ajunsese să fie cunoscut ca „Antonie liturghisitorul”. Sfântul Cuvios Antonie şi-a petrecut restul vieţii pământeşti între osteneala din grădina de legume, privegherile de noapte şi ceasurile rugăciunii neîncetate. 

Nu a încetat lucrarea virtuţilor şi rugăciunea. Ca trăitor al vieţii mănăstireşti şi al pustiei, a desăvârşit în lucrarea sa vechiul stil de viaţă monahală „ora et labora”. Nelipsit de la sfintele slujbe, purtând mereu pe buze numele Mântuitorului Iisus Hristos, Cuviosul Antonie nu a lăsat moştenire lucrări sau averi pământeşti. Testamentul său, pe care ucenicii lui l-au păstrat cu sfinţenie, a fost nevoinţa aspră, împletită cu rugăciunea neîncetată a inimii, din care decurg toate bunătăţile duhovniceşti. De aceea, Cuviosul Antonie de cele mai multe ori este zugrăvit în icoane purtând în mâini metanierul şi un pergament pe care stau înscrise cuvintele rugăciunii pe care a iubit-o şi a rostit-o atât de mult: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
După 28 de ani de aspră vieţuire, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, a chemat pe ucenicul său Nicolae, căruia i-a lăsat ultimele învăţături şi dorinţa de a fi îngropat în gropniţa pe care singur şi-o săpase. La vârsta de 92 de ani, în al nouălea ceas al celei de a 23-a zi a lui Brumar, în anul Domnului 1720, Sfântul Antonie s-a mutat la Domnul, „lupta cea bună luptând, călătoria săvârşind şi credinţa păzind” (II Tim. 4, 7).

Obştea întemeiată de Sfântul Cuvios Antonie la peştera pe care el însuşi a săpat-o în inima muntelui a păstrat aprinsă candela rugăciunii la acest aşezământ până în 1996, când ultimul vieţuitor de aici, monahul Silvestru, a trecut la Domnul. Cu toate acestea, privegherile la peştera Sfântului Antonie sunt continuate de monahi şi pelerini care vin din toate colţurile ţării, căutând binecuvântarea şi ajutorul cuviosului care şi-a preschimbat averea pământească în comoară cerească. 

Astăzi, mai jos de chilia din munte a Cuviosului Antonie se află în buna rânduială lăsată peste veacuri de Sfântul Antonie Mănăstirea Iezer, una dintre cele mai izolate sihăstrii din nordul Olteniei, în satul Cheia, județul Vâlcea.

Citeşte mai multe despre:   Biserica Ortodoxa Romana  -   sarbatoare  -   Sfantul Antonie de la Iezerul Valcii