Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Cuviosul Simeon şi înălţarea duhovnicească prin minunate nevoinţe

Cuviosul Simeon şi înălţarea duhovnicească prin minunate nevoinţe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 24 Mai, 2021

Taina unirii cu Dumnezeu în rugăciune a îmbrăcat în decursul vremii felurite veşminte ale nevoinţei. Între nevoitorii stâlpnici din primele veacuri creştine se numără şi Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat, originar din părţile Siriei.

Viaţa Sfântului Cuvios Simeon, nevoitorul stâlpnic din Muntele Minunat, are o particularitate. Paginile sinaxarelor îl arată ca pe unul pe care Dumnezeu l-a rânduit spre sfinţenie încă din pântecele maicii sale. Tatăl său, creştin botezat cu numele de Ioan, s-a căsătorit cu o fecioară binecredincioasă. Aceasta purta numele de Marta şi se hotărâse în inima ei să se călugărească. Familia însă a rânduit-o spre căsătoria cu Ioan, iar ea a acceptat nedorind să nesocotească porunca sfântă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. S-a rugat mai întâi în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Edesa şi a primit făgăduinţa sfântă că va naşte un prunc binecuvântat cu darul nevoinţei şi al rugăciunii. Despre el, Sfântul Ioan Botezătorul i-a vorbit Martei în vedenie şi i-a spus că se va numi Simeon şi de carne sau vin sau altceva gătit prin meşteşug omenesc nu se va împărtăşi. „Pâine, miere şi sare îi vei da lui drept hrană. Trebuie cu toată frica să fie păzit ca un vas sfânt, comoară de preţ. Căci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru”. Toate cele vestite de Botezător s-au împlinit în chip minunat şi tânăra mamă a păstrat în taină toate aceste sfinte bucurii duhovniceşti.

Hărăzit spre sfinţenie

A intrat de mic într-una din mănăstirile aflate în apropierea Antiohiei, petrecând zile şi nopţi la rând în post, rugăciune şi nevoinţă duhovnicească alături de părinţi. Plin de harul Sfântului Duh, el mărturisea: „Pe nimeni nu spurcă mâncarea, dar mișcă gânduri spurcate, tulbură și îngroașă și face materialnică mintea cea mai subțire. Căci este scris că cei din ceasul întâi și cei din ceasul al unsprezecelea s-au învoit să se nevoiască în via Domnului și să se ostenească și să poarte greutatea și arșița zilei, luându-și plata. Căci suntem împreună-lucrătorii lui Dumnezeu, câmpul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, spunând cuvintele înțelepciunii Lui, și petrecând în dumnezeiești cântări și nu suntem răpiți de beția somnului demonilor, nici nu suntem moleșiți de odihna trupului. Căci scris este: «Gura mea am deschis și am tras duh, că poruncile Tale am dorit» (Ps. 118, 134). Pentru dragostea Domnului nu te osândi pentru smerenia mea, căci eu am nevoie de asemenea înfrânare a trupului”. Plin de harismele duhovniceşti şi având darul minunatelor vindecări, Sfântul Simeon a tămăduit prin rugăciunile sale mulţime de bolnavi care veneau adesea la mănăstire să-l cerceteze. Pe alţii, săraci fiind, îi îmbrăca în hainele sale, el rămânând de multe ori gol, însă „acoperit de harul dumnezeiesc”.

Dintre toate nevoinţele, sfântul iubea cel mai mult neîncetata rugăciune. Aşa se face că, pe când era numai un adolescent, a stat în picioare vreme de un an întreg, rugându-se. Din această pricină a făcut cangrenă la picior, pentru care stareţul, îngrijorat, a adus medic să-l cerceteze. „Genunchii erau mâncaţi pentru faptul că era prunc şi foarte gingaş la trup” - spune Sinaxarul, „iar Domnul slavei, cercetându-l, l-a tămăduit pe robul său de rana picioarelor lui, şi ridicân­du-se copilul a stat drept. Căci s-a gândit ca pentru mulţumire să stea o vreme în genunchi, ceea ce a şi împlinit” (Vieţile Sfinţilor, luna Mai).

„Duhul a coborât în inima lui“

Dorind şi mai mult după nevoinţă, Sfântul Simeon s-a rugat atât de puternic că, dintr-o dată, „a coborât Duhul Sfânt ca o flacără peste inima lui precum s-a rugat şi l-a umplut pe el de înţelepciune şi pricepere. Şi a fost învrednicit de asemenea har, încât nimeni nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu ceea ce s-a scris, din pricina înţelepciunii şi a duhului cu care vorbea”.

Recunoscând într-însul puterea şi harul lui Dumnezeu, monahii au ridicat pentru Sfântul Simeon un stâlp înalt de patruzeci de metri. Îna­inte de a urca pe stâlp, au venit la dânsul după binecuvântare episcopi, preoţi, diaconi şi mulţime de popor din întreaga Sirie. De acolo, de sus, arzând ca o torţă duhovnicească, sfântul se ruga neîncetat pentru întreaga lume, dădea povaţă celor descumpăniţi şi mărturisea Adevărul Bisericii împotriva ereticilor. Prin rugăciunile sale, a alungat din acele ţinuturi armatele perşilor, venite să profaneze mănăstirea.

Nevoinţele din Muntele Minunat

După o vreme, dorind foarte mult după monahiceasca singurătate, Sfântul Simeon a primit de la Dumnezeu descoperire să se coboare de pe stâlp şi să meargă la nevoinţă în Muntele cel Minunat. Acolo s-a nevoit, după porunca Domnului, „pe o stâncă, în adăpostul lui acoperit cu piele. Avea 20 de ani. Mulţime multă a urcat în mănăstirea de mai înainte şi neaflându-l pe el, auzind că este în munte, au urcat acolo la el, ducând bolnavii lor stăpâniţi de felurite pătimiri, strigând cu plângere mare. Şi văzând mulţimea s-a întristat, fiindcă şi acolo urcând nu l-au lăsat să se însingureze. Dar văzând zdrobirea lor şi jalea lor, s-a milostivit de ei şi, punându-şi mâinile pe fiecare din ei, i-a liberat sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu”.

Primirea sa la cele de Sus a lăsat moştenire Bisericii siriene o bibliografie hagiografică importantă, în care autorii s-au întrecut să dăruiască cel mai frumos portret al feţelor sale. „Viaţa lui Simeon” a fost, aşadar, scrisă la scurt timp după moartea sa, în anul 459, la mănăstirea din apropierea stâlpului primelor sale nevoinţe. „Laolaltă cu scurtele mărturii pe care le oferă Teodoret în Istoria sa Bisericească, lucrarea este cea mai importantă sursă pentru viaţa acestui sfânt stâlpnic. Viaţa siriacă a supravieţuit cel puţin în două forme distincte” (Sebastian Brock, Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, Craiova, 2017, p. 58).

Pronia dumnezeiască a adus binecuvântarea Sfântului Simeon şi pe pământul ţării noastre. Astfel, la anul 1463, binecredinciosul voievod moldav, Sfântul Ştefan cel Mare, a adus capul sfântului la Mănăstirea Neamţ, împodobindu-l „cu o frumoasă coroană, astăzi păstrată în mănăstire, într-un loc deosebit de cinstitul cap, după schimbarea raclei”. Pe această cunună, domnul Moldovei a lăsat următoarea însemnare: „Moaște de la Sfântul Simeon cel de la Muntele cel Minunat. S-au ferecat de Ioan Ștefan voievod la leatul 6971”.

Gestul istoric al marelui voievod de a încununa capul Sfântului Simeon îşi găseşte explicaţia în tradiţia vieţii sale, unde există confirmarea mistică a încununării sfântului cuvios de către arhangheli: „Așa cum se cuvine sfinților care Îl iubesc pe Dumnezeu și sunt iubiți de El, dumnezeiescul har al lui Dumnezeu l-a iubit pe sfânt mai presus de fire și până în sfârșit l-a cercat precum pe Avraam patriarhul (Evr. 11, 17). Și vede cetele sfinților stând de față și pe Domnul împreună cu dânșii și era prezent și un cal alb și o cunună a slavei în mâinile arhanghelilor ca să-l încununeze și să-l facă rege pe slujitorul Lui. A zis către ei: Cuvântul Domnului este întru mine și haina de păr nu se va lua de la mine că este slava lui Hristos. Au zis atunci îngerii: Îmbracă-L pe Hristos în această haină ca o purpură și încinge-te cu Duhul Sfânt, veșmântul vederii. A continuat să zică slujitorul lui Hristos: Doamne, dacă poruncești să împărățesc împreună cu sfinții, nu-mi va mai fi mie să mă înfrupt din mâncărurile vieții acesteia, cu harul bunătății Tale. Și a zis Domnul: Și întru aceasta te-am mărit ca să se facă voia ta și așa îți va fi ție, că te-am sfințit întru nădejdea bunătăților fără sfârșit și împărățește spre viață veșnică și fie ție săgeți ascuțite, ca să dobori zecile de mii ale diavolilor. Și l-au îmbrăcat pe el îngeri pe deasupra veșmintelor lui ascetice cu slava și mare cuviința sfințeniei, punându-i pe cap diademă de piatră prețioasă duhovnicească în duhul vieții, având deasupra crucea și o stea care strălucea ca fulgerul. Și l-au așezat pe el pe acel cal arătat mai înainte, slăvindu-l cu bucurie mare și zicând toți într-un glas: Hristos este lăudat în ceruri și pe pământ și robul Lui Simeon, împărățind împreună cu sfinții, biruiește. Și a văzut sfântul pe diavol uimit și pe toate duhurile rele spăimântându-se” (Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Ed. Doxologia, Iași, 2013).

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Simeon cel din Muntele Minunat