Despre chipul Mântuitorului în iconografie, la părintele Sofian Boghiu

Să‑ți dea Dumnezeu prunc minunat și să‑l închini Cuviosului Serghie, de vreme ce ți‑a salvat viața! Așa a fost binecuvântat la cununie un soldat basarabean, întors din războiul ruso‑japonez (1904-1905), și așa a fost botezat pruncul său, născut de ziua Sfinților Serghie și Vah, în 7 octombrie 1912, pentru că Serghie a fost numele de mirean al părintelui arhimandrit Sofian Boghiu.

Era atât de simplu, încât îi primea şi binecuvânta pe toţi: Maica Domnului să vă întărească, Maica Domnului să vă ajute în rugăciune, Maica Domnului!... A fost dusă la el de un coleg, pe vremea când era foarte bolnav (și mai mult plecat). Greu de aflat. Prima dată când l‑am văzut aş fi căzut la pământ. Aşa era. Porţile ce duc la chilii îl ţineau închis, dar pe scările clădirilor din Mănăstirea Antim s‑au scris mărturisiri care au trecut dincolo de zid şi, când te aşteptai mai puţin, părintele ieşea „nechemat” la spovedit. Era foarte blând. Străbăteam deseori acel drum și mă întorceam acasă târziu, când nu mai era nici un mijloc de transport în comun - mergeam pe cel mai luminat bulevard.

Artist şi teolog

Terminase Universitatea de Arte, pe care și eu o urmam, și lucrul acesta m‑a bucurat. Mai mult, într‑o zi se împărțeau schiţele sale la săraci: planșe pe calc, desene mari, făcute sul, strânse așa cum obișnuiam să le păstrez şi eu în pod. Am răsfoit apoi două caiete în manuscris, cu fotografii și însemnări ale părintelui Sofian, multe din ele s‑au publicat, însă de acelea n‑am auzit. Se editase şi licenţa sa, „Chipul Mântuitorului în iconografie”, până să termin teologia, aşa că mi‑am numit teza: „Chipul Maicii Domnului în iconografie” (prefigurări și reprezentări). Era un subiect care mă frământa, dar aş fi vrut să fie şi o continuare la studiul său. Căutam să înţeleg puterea ei. Nimic, până ce m‑a sfâșiat o durere și cu adevărat am strigat: Maica Domnului! Atât. Cred că părintele văzuse chipul Mântuitorului (ca student).

Chipul istoric şi duhovnicesc

Aici mă opresc, clarificând puţin modul în care S‑a arătat părintelui Cel căutat. Pe de o parte, avem înfățișarea exterioară a Domnului, chipul „istoric”, păstrat de tradiția bizantină (orientală) prin achiropiite - imagini nefăcute de mână omenească, din care una trimisă regelui Abgar la Edessa și întipărită pe cărămida unei firide, indicând slava Sa (Is 9, 5; Dan 5-6; Mt 17, 2; Lc 9, 29; In 1, 14), căci era împodobit cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor (Ps 14, 3), şi de tradiţia occidentală sau romană - prin mahrama Sfintei Veronica, unde Hristos apare suferind, disprețuit și cel din urmă dintre oameni, aşa cum L‑a văzut Isaia (53, 2-7). Pe de altă parte, se vorbește despre chipul lăuntric, duhovnicesc, şi alături de unele detalii biblice menționate de Sfinții Părinți sunt aduse ca argumente o icoană a Sfântului Evanghelist Luca, pictată la cererea ucenicilor, în care portretul se conturează în mod miraculos, și un panou care a fost terminat de îngeri. De asemenea, Sfântul Giulgiu, pânza în care I‑a fost înfășurat trupul, a servit ca model pentru frescele catacombelor, pentru statuile comemorative și basoreliefurile unor sarcofage amintite de Eusebiu, cel care notează faptul că „semăna în toate dumnezeieștii și celei fără de prihană mamei Sale” (Hist. Eccles. 1, 40, apud  Elie Miron Cristea, Iconografia și întocmirile din internul biserecei răsăritene, Sibiu, 1905).

Izvoarele patristice sunt completate de amănuntele unor scrieri apocrife, mai ales de celebra Epistolă a lui Lentulus, citată după un codex publicat în 1703 la Hamburg: „... fizionomia Lui e serioasă şi plină de virtute, aşa încât la prima vedere o poţi iubi şi totodată respecta... După înfăţişarea Sa, e cel mai frumos dintre fiii oamenilor”. Dar şi în Protoevanghelia lui Iacob şi Evanghelia lui Pseudo Matei sau Evanghelia lui Toma şi Evanghelia lui Nicodim apar detalii despre copilăria, patimile şi Învierea Lui.

Până în secolul al III‑lea, Hristos este redat mai mult ca Mântuitor, la jumătatea aceluiași veac predomină atitudinea de Judecător, tronând în mijlocul Apostolilor, iar la începutul secolului următor apare ca Biruitor, pe tron împărătesc sau pe glob, deasupra norilor. În secolul al IV‑lea, se face trecerea de la prefigurările și simbolurile paleocreștine către reprezentarea chipului real, individualizat, consacrat de arta Evului Mediu și de Renaștere. Tipul siro‑palestinian a pătruns în lumea greco‑romană și s‑a dezvoltat paralel cu cel elenistic și egiptean, până când stilul bizantin a îmblânzit trăsăturile grave ale figurii şi a evoluat spre variantele descrise în erminiile de pictură. În secolele XIII-XV, ideile teologice legate de cele două firi ale Mântuitorului și de consubstanțialitate se vor regăsi în temele: Hristos Everghetul - Binefăcătorul și Hristos Pantocrator - Creatorul, Cel de o ființă cu Tatăl, Atotțiitorul și Atotputernic. N.P. Kondakov remarcă faptul că în episoadele vieții pământești, până la Cina cea de Taină, Hristos apare cu trăsăturile unui om tânăr, imberb, cu obrazul plin, oval, cu părul scurt, având un caracter antic, iar în scenele dedicate minunilor, adolescentul are deja părul căzând pe umeri și despărțit print‑o cărare pe mijloc (Histoire de l'art byzantin considérée principalement dans les miniatures, I-II, Paris, 1886-1891). Însă imaginea care îi va reține atenția părintelui Sofian este reprezentarea de la Biserica Boiana (sec. X-XI) din Sofia. Acesta i‑a plăcut, după cum însuşi mărturiseşte.

Aspectul liturgic

Hristos ni se ararată pătimind, dar şi ca în slavă, ca doxă, sau ca Împărat, Arhiereu și Judecător. Astfel, neamurile vor chema numele Lui Emanuel, şi Înger de mare sfat, sfetnic luminat, mesager al Treimii, Împărat al împăraților și Domn al domnilor, Domnul serafimilor, Cel ce se poartă pe scaunul heruvimilor, Logos întrupat şi Cel vechi de zile, care apare înconjurat de profeți și cete îngerești sau „dormind ca un leu din Iuda” (viu în mormânt, cu ochii deschiși, dormind ca leul din pustie). Tânăr și în veșmânt antic, sau bătrân, cu barba albă, Hristos este redat după Înălțare triumfând, dar și slujind, Biruitor asupra morții şi liturghisind, după rânduiala lui Melchisedec (Evr 5, 10), pururea fiind Cel ce se aduce, Cel ce se junghie, se sfarmă și se împarte, sau - cum spune N. Cabasila - El Însuși preot, victimă și altar. La Vohodul Mare Îl vedem supraveghind în fața Sfântului Altar cortegiul ce aduce sfintele de la Proscomidie, prin mijlocul bisericii, şi primind şi darurile noastre, El le sfințește şi le preface în Trupul și Sângele Său. El se aduce pe Sine ca jertfă Tatălui și tot El ni se dăruiește nouă prin Taina Sfintei Euharistii (Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, 1943). Lui i s‑a dat toată puterea (Mt 28, 18) și El este Dreptul Judecător, a cărui așteptare este redată de Tronul Etimasiei, străjuit de Evanghelie, Sfânta Cuce și puterile cerești, dar și prin scena amplă a Judecății de Apoi.

El poate fi indicat de nimbul crucifer, pentru că totdeauna Hristos apare însoțit de Semnul Fiului Omului, de care rămâne nedespărțit, căci unde este El, acolo este și semnul Lui, și unde va fi semnul Lui acolo va fi și El, adăuga Sfântul Ioan Damaschin, dar poate fi identificat și prin literele Alfa și Omega (Α și Ω), ca Început şi Sfârşit al creaţiei, în general.

Sinteza acestor reprezentări o constituie icoana Rugului Aprins, venită din Ortodoxia rusă în secolul al XVI‑lea, la care părintele avea în mod deosebit evlavie, ca şi cei din vremea sa, pentru că într‑un medalion central apare şi Logosul întrupat şi Maica Sa, în două romburi dispuse în cruce sunt redate tăriile cerești, la cele patru colțuri profețiile mari din Vechiul Testament, iar deasupra Hristos reprezentat ca Emanuel, Arhiereu, Jertfitorul și Biruitor, în slavă, după Învierea și Înălțarea Sa.

Dar nu prin aceste desene şi puţine scrieri a rămas nemuritor chipul părintelui Sofian, ci, cum spunea cineva, prin rugăciunea sa: „Părinte Sofian, nu veți muri niciodată, pentru că m‑ați învățat să mă rog!”