Două palate-monument istoric și o bancă centrală

Cu peste un secol de istorie instituțională, Banca Națională a României (BNR) a fost înființată în 1880, înaintea celor din Japonia, Italia, Elveția sau Statele Unite, fiind a 16-a în ordinea apariției între cele aproape 200 de bănci centrale din lume. BNR dispune de un patrimoniu valoros: două palate-monument istoric, în care își desfășoară activitatea și care adăpostesc un veritabil depozit de artă plastică și decorativă.

La 17 aprilie 1880 apărea în Monitorul Oficial legea de înființare a unei „bănci de scompt și circulațiune”. Carol I promulgase Statutele BNR, cu precizarea regulilor de organizare, funcționare și administrare ale băncii, după cum stă scris în arhivele instituției bancare. Prima Adunare Generală a Acționarilor a avut loc în vara aceluiași an, când a fost instalat și primul guvernator, politicianul Ion I. Câmpineanu. Era obligatoriu ca acesta să fie cetățean român și să aibă minimum 40 de acțiuni pentru a putea deține onorabila funcție pentru o perioadă de cinci ani. Întregul sistem al organizării şi administrării băncii centrale - principiile constitutive şi mecanismul funcţionării ei erau preluate din legea organică a Băncii Naţionale a Belgiei, la fel cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din 1866.

Palatul vechi

În 1881, BNR cumpăra de la stat terenul pe care se afla Hanul Șerban Vodă, pe strada Lipscani, pentru ca un an mai târziu, conducerea băncii să aprobe proiectul arhitecților francezi Cassien Bernard și Albert Galleron pentru construcția palatului în care avea să funcționeze. Ulterior, responsabili de finalizarea lucrărilor, încheiate în 1890, au fost desemnați arhitecții români Cerchez și Băicoianu.

Despre Palatul vechi al BNR, arhitectul Ion Mincu spunea că este cea mai frumoasă clădire din București, care impresionează prin monumentalitate, regularitate, distincție și masivitate, fiind adaptată necesităților unei bănci de secol XIX. Este cea mai impunătoare clădire a unei instituții din domeniul financiar, care poate fi lesne comparată cu marile construcții bancare ale epocii din metropole europene. Aspectul neostentativ al fațadei clădirii contrastează cu bogația decorativă a interioarelor. Atât spațiile publice de la parter, cât și spațiile de reprezentare de la primul etaj surprind printr-o tratare plastică și decorativă de o calitate remarcabilă. Valoarea artistică și simbolică a impus redarea lor publicului larg, prin amenajarea Muzeului BNR. Elementul central este fosta sală a ghișeelor, cunoscută astăzi ca Sala de Marmură, desfășurată pe două registre, parter și un etaj. Arhitectura acesteia este caracteristică sediilor băncilor și burselor din secolele XVI-XVII, cu o acustică specifică cerințelor impuse de păstrarea secretului operațiunilor cu publicul.

Galeria guvernatorilor

Pe laturile care înconjoară golul Sălii de Marmură de la parter este amenajată Galeria guvernatorilor, unde sunt expuse portretele celor 25 de guvernatori care au condus banca până în 1990, precum și două portrete înfățișându-l pe Eugeniu Carada, fondatorul BNR. Aici se găsesc amănunte mai puțin cunoscute despre conducătorii băncii și despre faptele care le-au marcat activitatea.

Fastuoasa sală a Consiliului de Administrație este bogat decorată într-un stil eclectic cu puternice accente baroce. Unicitatea acesteia este dată de patru opere de artă: „Rodica, la secerat”, compoziția lui Nicolae Grigorescu, pictată în tehnica ulei pe pânză și realizată în 1894; o pictură cu temă marină în ulei pe pânză semnată de Eugen Voinescu și realizată tot în 1894; două panouri decorative semnate de G.D. Mirea, care înfățișează scene mitologice reprezentându-i pe zeii Mercur și Prometeu. Tablourile sunt realizate într-o manieră academică de influență barocă, foarte apreciată în România acelor vremuri. Mobilierul sălii a fost comandat la Paris și a fost realizat în stil Ludovic al XVI-lea.

Palatul nou

Încă din anul 1933, s-a pus problema extinderii spațiilor de lucru ale băncii centrale, necesare bunei funcționări și dictate de extinderea prerogativelor instituției: organizarea și supravegherea comerțului cu devize, a circulației metalelor prețioase, precum și extinderea și modernizarea tezaurului existent prin creșterea gradului de siguranță.

Proiectul noului palat a fost realizat de Serviciul de Arhitectură al băncii, în cadrul unui colectiv condus de arhitectul Radu Dudescu, a cărui convingere era că noua clădire trebuie să satisfacă nevoile băncii „pentru un timp nelimitat”. În acest sens, Dudescu pornește în călătorii de documentare la Geneva, Paris și Berlin. Decide să preia ca model fațada principală a Palatului Vechi, pe care îl dezvoltă replicând coloane de aceeași înălțime, la aceeași distanță față de ax. Transformările succesive conduc la un motiv arhitectural nou, cu o fațadă complet diferită. Rezultatul - o construcție impunătoare, de expresie clasicizantă, încadrată arhitectural în curentul monumental al anilor ’30. După cutremurul din noiembrie 1940, proiectul structurii de rezistență a palatului este refăcut pentru a respecta cele mai noi normative de protecție antiseismică europene. Deși construcția a fost demarată în anul 1940, dificultățile în obținerea materialelor de construcție și lipsa mâinii de lucru din perioada războiului au întins lucrările pe o durată de 10 ani.

Sobrietatea clădirii și aspectul său clasic sunt accentuate de fațadele placate cu piatră de Vrața. Treptele ample și soclul de la intrarea principală din strada Doamnei sunt placate cu granit de Măcin. Spațiile parterului palatului sunt publice, de reprezentare, al căror unic material de finisaj este marmura de Rușchița. Utilizarea acesteia pune în valoare calitățile pietrei și mai puțin ornamentația interioară, plăcile fiind așezate astfel încât desenul creat să constituie decorul spațiilor. Se remarcă rotonda din holul central, hol al cărui parapet este decorat cu elemente geometrice, iar tavanul aceluiași spațiu central este pictat.

Sălile Mitiță Constantinescu și Alexandru Ottulescu (în guvernările cărora s-au desfășurat lucrările de construcție ale palatului) sunt destinate conferințelor și evenimentelor specifice activităților băncii centrale. În restul clădirii își desfășoară activitatea conducerea și angajații BNR.

***

Prima Adunare generală a acţionarilor BNR a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, când a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, şi aleşi primii directori: Theodor Ştefănescu, Theodor Mehedinţeanu, Emil Costinescu şi Dinu Bilcescu. În prima şedinţă a Consiliului general, din 24 iulie 1880, au fost prezentaţi directorii I. Antoniu şi Gogu C. Cantacuzino, dar şi cenzorii Eugen Alcaz, Petre Stoicescu şi Al. Băicoianu, numiţi de guvern. Tot atunci s-a decis mutarea provizorie în sediul Creditului Funciar Rural din strada Colţei nr. 21, unde exista spaţiul necesar pentru instalarea imprimeriei biletelor. Banca a funcţionat, la început, în clădirea Senatului, de pe bulevardul Elisabeta, lângă Primăria Capitalei. Fiecare problemă însemna studii asupra practicilor împărtăşite de instituţii similare, mai ales din Franţa şi Belgia, prezentarea lor în şedinţele Consiliului de administraţie şi ale Consiliului general, dezbateri pentru adoptarea unei anumite formule şi asumarea responsabilităţii, punerea ei în practică. Eugeniu Carada fusese însărcinat cu supravegherea imprimării primelor bilete şi achiziţionarea maşinilor necesare imprimeriei. El a fost unul dintre iniţiatorii fără de care începuturile Băncii Naţionale ar fi fost mai greu de traversat. La 28 noiembrie 1880, BNR punea în circulaţie primele bancnote, care erau vechile bilete ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877. Au fost transformate în bancnote prin aplicarea unui supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conţineau titulatura băncii (Banca Naţională a României), data (9 septembrie 1880), semnătura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) şi a cenzorului (S. Ioanide).