Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar „Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Documentar
Un articol de: Irina Bazon - 17 Ian, 2021

Nicolae Steinhardt ­spunea că „a vorbi ­despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine”. ­În vremuri marcate de o accentuată derivă în plan identitar şi valoric şi de disoluţia conştiinţei noastre de sine ca neam, derivă în care sunt cufundaţi mai ales tinerii, a vorbi despre opera lui Eminescu nu înseamnă atât o întoarcere către trecut, cât mai ales o ­revenire la sine, o reaşezare în matcă, dar şi o redeşteptare prin reconectarea la ceea ce este cu adevărat viu şi curat în fiinţa românească. ­Fiindcă „Eminescu este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc” ­(Mircea Eliade).

Cum nota Constantin Noica, „Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună”, fiindcă el nu este doar cel mai mare poet al nostru, făuritor al limbii române literare şi ridicându-se, prin opera sa artistică neîntrecută, la anvergura de poet universal, ci şi o uriaşă conştiinţă, situându-se permanent în „adevărul naţiei româneşti” (Zoe ­Dumitrescu Bușulenga), căruia i s-a dedicat până la jertfa de sine.

Prin opera sa literară, poetul nostru naţional, „domnul cel de nemurirea noastră” (Grigore Vieru), a făcut ca „forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veș­mântului și cugetării românești”, după cum a intuit Titu Maio­rescu. Iar prin opera sa jurnalistică el a devenit vocea întregului popor român, inclusiv a românilor din provinciile ocupate, vocea frământărilor, a năzuinţelor, dar şi a dramei acestui popor, la care a luat parte cu toată fiinţa. În acelaşi timp, prin scrierile sale a dat expresie desăvârşită frumuseţii şi unicităţii sufletului românesc, fiind primul mare cercetător şi cunoscător în profunzime al fiinţei româneşti, „românul absolut” (cum l-a numit Petre Ţuţea), anticipându-i în acest sens pe marii cercetători ai specificului naţional din perioada interbelică, interesaţi de identitatea şi spiritul românesc. Iar scrierile sale cu privire la situaţia economică, socială şi politică a vremii sale (foarte riguros documentate şi argumentate) anticipează idei importante ale unor nume mari ale interbelicului românesc precum Virgil ­Madgearu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti.

Dezmoșteniți sunt acei care nu mai cred în nimic

Eminescu este „conştiinţa noastră” fiindcă ne întoarce ­mereu la noi înşine, ne readuce mereu în fire atunci când rătăcim calea lăsându-ne ademeniţi şi înşelaţi de ideea că soluţiile şi puterea sunt mereu în afara noastră, şi nu în noi înşine, că ele sunt în acele „forme fără fond”, deşi „poleite”, ale unei ­„civilizaţii calpe” disolutive, forme nepotrivite specificului, realităţii şi trebuinţelor noastre. Acestea ne fac să ne pierdem „memoria trecutului”, să uităm şi să risipim „comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală” ­(Timpul, 1 aprilie 1882).

Risipind această comoară, ce ne menţine în legătură cu trecutul, progresul spre care tindem nu mai poate fi unul organic, ­firesc, în etape, ci un proces mutilant, care ne falsifică, astfel încât, la capătul acestuia, nu vom mai şti cine suntem, nici ce avem şi nici ce ni se potriveşte. Nu poate fi vorba despre o stagnare în trecut, ci de o întoarcere tocmai la sursele propriei noastre forţe sufleteşti şi la ceea ce un popor a făurit în „veacuri de muncă” şi jertfă pentru a ieşi la lumină, exprimându-şi „propriile puteri şi facultăţi”, şi pentru a-şi câştiga drepturile ca „rezultat al unei munci seculare şi al unor sacrificii însemnate” (Timpul, 25 octombrie 1881). Atunci când nu mai construim pe acest fundament, progresul se transformă în regres. Fiindcă „numai în trecut şi în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”. În concepţia marelui gazetar, „nu-s dezmoşteniţi acei cari iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri care îl face pe omul singuratec să se simţă şi el o parte, un rezultat al istoriei ţării sale. Dezmoşteniţi sunt acei ce nu mai cred în nimic, dezmoşteniţi sunt acei cetăţeni ai universului ­întreg, ce, neavând patrie, îşi aleg pe cea mai ieftenă din toate: universul; cei cari neavând popor, îşi aleg pe cel mai lesne de avut: omenirea toată” (Timpul, 16 septembrie 1878).

Progresul „nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii ­fizice şi intelectuale. (…) A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. (...) Adevăratul ­pro­­gres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut şi ­viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului, înlătură însă ­ino­­­vaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase” (Timpul, ­februarie 1880).

Soluția nu va veni decât de la cel care simte și trăiește românește

Primii care ar trebui să înţeleagă ce înseamnă un progres autentic sunt tinerii, fiindcă ei reprezintă viitorul unei naţii. Eminescu făcea parte dintre ei, însă prin cunoştinţele sale uimitor de vaste, prin profunzimea, rigurozitatea şi acuitatea analizei sale, precum şi prin ­înalta sa conştiinţă de român, îi depăşea pe toţi cei din vremea sa, tineri sau bătrâni. Poetul nostru naţional va fi mereu tânăr, iar geniul său ne va fi mereu călăuză, aşa cum a fost ­întotdeauna pentru românii din toate timpurile în perioadele grele ale istoriei noastre pline de încercări.

„Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sunt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane franţuzeşti şi cântăreţe pribege ale cafenelelor străinităţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de câştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie.” „Căci acest tineret s-au fost dus într-o ţară bolnavă în privirea vieţii sociale: clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colţuri ale ­pământului, producerile sănătoase în literatură şi artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârșit, orişice era mai căutat ­decât apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahăr, apa cu migdale, apa cu otravă, tot ce pofteşti, numai apa de izvor nu” (decembrie 1877, Timpul).

„Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo (...) cu idei străine răsărite din alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n-o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece? Fi-vor în stare acei tineri să înţeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi ­priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată?” (Timpul, 24 ­noiembrie 1877). „M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial” (Timpul, 8 aprilie 1882) - avertiza cel dintâi mare jurnalist al nostru, vocea conştiinţei noastre româneşti.

Eminescu pune un accent special asupra necesităţii muncii susţinute, însă o muncă în care să fie angrenate toate forţele productive, muncă prin care să se dezvolte „totalitatea aptitudinilor unui popor” şi să fie puse în mişcare „toate resorturile lui intelectuale şi morale”. Aşadar, lipsa muncii adevărate, „singura creatoare a tuturor drepturilor”, se cunoaşte din faptul că „se sting, prin introducerea de mărfuri străine, toate ramurile proprii de producţiune [ale poporului] şi el e redus la [o] singură ramură”, astfel încât „producţiunea devine unilaterală” ­(Timpul, 14 mai 1882), se cunoaşte din „înmulţirea claselor consumatoare” şi a celor „parazite” şi „scăderea claselor productive” (Timpul, 2 octombrie 1879), din scăderea „industriilor de casă şi a meseriilor” şi din creşterea necesităţii „de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită” (Timpul, 31 octombrie 1881). Se mai cunoaşte din emigrare în masă, la care este condamnat un popor, din faptul că „românii părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde” (Timpul, 18 iunie 1881).

„Ceea ce vă cere lumea nu e să-i luaţi ochii cu formări, deformări şi reformări; muncă vă cere. (…) În loc de-a restitui poporului prin muncă serioasă ceea ce vă dă ca buget al cheltuielelor, ne veniţi zilnic, cu aerul tragic al Dramelor Parisului şi al Mizeriilor Londrei, să cereţi ba reformarea legii electorale, ba electivitatea magistraţilor, ba câte toate” (Timpul, 10 aprilie 1882). „În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru. Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă?” (Timpul, 7 aprilie 1878) - arată Eminescu, referindu-se la faptul că românii nu au fost un popor cuceritor, ci un popor care a luptat pentru a-şi apăra fiinţa şi a-şi câştiga, prin muncă cinstită, drepturile, pe care deseori şi le-a apărat cu preţul vieţii.

Asumarea trecutului ne pregătește un viitor solid

Marele gazetar, pe deplin consecvent principiilor sale, nu s-a situat vreodată de partea unui partid sau altuia, vreunei ideologii sau curent la modă sau a unor „adevăruri” de conjunctură, ci mereu de partea ­„poporului istoric”, după cum mărturiseşte: „Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici”
(8 aprilie 1882).

Astfel, opera sa este mereu actuală, vizionarismul său este ca un far în întunericul în care cădem de fiecare dată când rătăcim într-o „ţară străină”, momiţi de mrejele „formelor cosmopolite” şi ale unei culturi degradante, prin care ne rătăcim sinele şi identitatea. „Ca şi fiul pierdut din parabola Evangheliei, noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moştenirea părintească pe formele goale ale unei civilizaţii străine pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns spre a ne-o apropria, şi azi, cu mult mai săraci în puteri decât acuma douăzeci de ani, noi ne vedem puşi înaintea unor întrebări, pe care trebuie să le dezlegăm, deşi viaţa uşoară de până acuma nu ne-a înţelepţit decât prea puţin” (Timpul, 19 august 1878).

Calităţile poporului român în viziunea lui Eminescu

În modul cum Eminescu reflectă, în scrierile sale, fiinţa românească intervine atât latura sufletească, sentimentul profund al apartenenţei, latura intuitivă, cât şi cea intelectuală, care ţine de geniul şi de erudiţia sa uimitoare. El cunoştea poate mai bine decât oricine din timpul său realităţile în plan economic, social şi cultural ale vremii sale, de la nivel atât intern, cât şi extern, însă şi istoria poporului român, inclusiv cea literară şi a limbii, precum şi limba şi literatura populară, expresie bogată şi vie a spiritului românesc. Astfel, modul cum el descrie poporul român vine nu doar din iubirea sa faţă de acest neam (şi, cum spunea un părinte, „doar iubirea este cu adevărat văzătoare”), ci este şi rodul cercetărilor sale meticuloase, dar şi al cunoaşterii concrete, prin peregrinările în toate provinciile româneşti.

În viziunea lui Eminescu, poporul român este „bun, blând, omenos”, îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism”, tolerant, cu „o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului”. „Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă” (Curierul de Iaşi, noiembrie 1876).

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere - popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri” (Din manuscrise, Opere, vol. IX); „Căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâştiga chiar ­vechea şi admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sânge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simţ, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot (...) şi drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare” (Timpul, 27 iunie 1879); „Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi” (Timpul, 16 decembrie 1879).

Poporul român manifestă un „simţimântul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt de acolo, un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui” (Timpul, decembrie 1877). „Când ne-aducem aminte de bunul simţ de-odinioară a poporului nostru ne atmosferizăm oarecum c-o altă epocă, plină de senin şi de cuminţie, lipsită de pretenţii, sănătoasă” (Timpul, 10 aprilie 1882). „Unul şi acelaşi în limbă, în datini, în dreptul consuetudinar, pretutindenea distingându-se prin o adâncă blândeţe de caracter şi prin multă inteligenţă, acest popor prezintă un mare problem istoricului, etnologului şi linguistului, problemul unui popor în adâncime conservator, care păstrează în caracterul său neatinsă unitatea originară, preesistentă ramificaţiunilor şi despărţirii lui” (Timpul, 16 februarie 1882).

De asemenea, în viziunea lui Eminescu, biserica „lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam” a avut un rol fundamental pentru poporul român. Nu numai că ea a contribuit la „unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului”, dar ea a constituit „din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce în lumea modernă e un drept. Liniamentele organizării democratice a Bisericii române se arată ­ab antiquo încă. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică” (Timpul, 6 septembrie 1880) şi, de asemenea, ea a fost şi „cea dântâi şcoală”, fiind singura instituţie care a asigurat mult timp „progresul instrucţiunii în poporul românesc” (Timpul, 4 martie 1882).

Atâta vreme cât vom reveni la Eminescu, ne vom putea recăpăta verticala şi vom găsi o cale pentru a ne izbăvi de amnezie şi de starea de dezbinare dintre noi şi de înstrăinare faţă de propria fiinţă, faţă de propria realitate şi identitate. Iubirea faţă de ţară şi legătura cu trecutul, pe care le găsim în mod desăvârşit exprimate şi manifestate de Eminescu, sunt condiţia esenţială pentru ca acest popor să aibă un viitor demn. „E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greu­tățile vremurilor au știrbit-o. Dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc. Într-însa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă. Athena era un petec de pământ și totuși numai din comorile ei și-a luat împărăția lui Alexandru podoabele măririi. S-o facem mare pe țărișoara noastră prin roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciilor ­noastre” (Timpul, IV, 1879).

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu