Geniul limbii române, descoperit în predica mitropolitului Antim

Georgian prin origine, şcolit la Constantinopol, cu o carieră ecleziastică de neegalat în Ţara Românească, Sfântul Antim Ivireanul şi-a înscris cu cinste numele în cartea de aur a istoriei noastre naţionale şi bisericeşti. Brodeur, sculptor, gravor şi xilograf, constructor şi desenator, pictor şi portretist, miniaturist şi caligraf, cunoscător a multe limbi străine şi ilustru predicator, "smeritul" Antim rămâne prin tot ceea ce a lăsat posterităţii un spirit plurivalent, o adevărată vistierie de daruri. Prin opera sa cea mai cunoscută, "Didahiile", lucrare omiletică de referinţă în istoria predicii din ţara noastră, Antim poate fi numit ctitor al limbii literare româneşti.

Mitropolitul Antim Ivireanul este întemeietorul elocvenţei sacre româneşti, al oratoriei în dependenţă de cult şi de biserică. Cu Antim, predica se consacră la noi ca gen de mare efect şi audienţă, trecând din pridvor în incinta însăşi a literaturii. S-a afirmat multă vreme că modelul omiletic al Ivireanului ar fi fost Ilie Miniat, acel "Demostene cu anteriu al grecităţii de cădelniţă", cum îl descrie Nicolae Iorga. Dar e cronologic imposibil ca Antim să fi cunoscut predicile Miniatului, care au fost tipărite postum în 1718, la Leipzig, şi traduse la noi abia în 1724 de mitropolitul Neofit. Ierarhul georgian luase contact cu arta marilor predicatori ai Răsăritului ortodox, după cum a cunoscut şi oratoria antică şi medievală, pe lângă Ioan Hrisostom, citise şi pe Sfinţii Grigore de Nazianz sau Vasile cel Mare.

"În seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte…"

De la mitropolitul Antim Ivireanul ne-au rămas peste 30 de predici, intitulate "didahii" sau cuvinte de învăţătură. În afară de "Cazaniile" lui Varlaam, "Didahiile" lui Antim Ivireanul sunt primele predici originale, vii, luate din actualitatea vremii, primele luări de poziţie clare şi curajoase faţă de toate problemele de ordin social, moral, cultural şi teologic, pe care le întâmpinau societatea şi biserica românească a acelor vremuri. N-a rămas nici o categorie socială din timpul lui Constantin Brâncoveanu căreia ierarhul Ţării Româneşti să nu i se fi adresat, cum zice el însuşi în cuvântul de învăţătură la Duminica Vameşului:

"Nimeni să nu socotească din voi, şi să zică în inima lui: ce treabă are vlădica cu noi, nu-şi caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre? De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţi sunt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi din ceia ce nu sânt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pe toţi, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu" (Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit).

Contextul social în care se afla Ţara Românească la începutul secolului al XVIII-lea era unul dificil pentru marea majoritate a populaţiei. În mâna unui mic număr de familii boiereşti, în frunte cu Cantacuzinii şi rudele apropiate, se concentrase cea mai mare parte a pământurilor din ţară. Marea boierime, atotputernică pe latifundiile sale, abuzivă şi rapace, a dus rapid la îngrădirea şi desfiinţarea drepturilor ţăranilor, la aservirea şi ocuparea satelor rămase încă libere. Procesul de vânzare a delniţelor (parte din hotarul moşiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de ţărani ce locuiau în satul respectiv), fie direct, fie printr-o prealabilă zălogire, s-a datorat lipsei de bani pentru plata dărilor şi, nu rar, foametei. Aceste aspecte sociale au fost observate de ierarhul din Iviria, iar nedreptăţile au constituit subiect de critică pentru boierime şi domn în unele din predicile sale. Un exemplu îl constituie cuvântul la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, predică la care a fost de faţă însuşi conducătorul ţării: "Să nu socotească împăraţii şi stăpânii pământului că i-a pus Dumnezeu să şadă pe scaun frumos, numai spre vedere înaintea ochilor omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu coroana pe cap şi cu sceptrul de aur în mână, căci numai singură dreptatea este care-i face cinstiţi înaintea norodului…, cum zice un filozof, că cel mai bun cuvânt pentru a trăi omul este acela care păzeşte dreptatea pentru toţi".

Ceva din suflarea lui Bossuet

De la Ioan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea împăratului şi mai ales a împărătesei, la Constantinopol, nimeni nu s-a mai adresat unei societăţi cu atâta asprime, afirma Nicolae Iorga. Este o realitate că, într-o epocă de ploconeli, Ivireanul, cu ardoarea inimii lui şi în obstinaţia eticistă, are o directeţe neobişnuită. Şi tot marele istoric român crede că, în diatribele sale, mitropolitul are "ceva din suflarea lui Bossuet şi a marilor arhierei ai Bisericii apusene, care nu mergeau la curtea lui Ludovic al XIV-lea pentru a-şi da învoirea la orice se petrecea acolo".

Mitropolitul nu cruţa pe nimeni, de orice grad sau stare socială ar fi fost. Chiar lui Brâncoveanu îi atrăgea atenţia adeseori, însă "din datorie, ca un păstor sufletesc, iar nu cu vicleşug".

În mai multe cuvântări, mitropolitul Ţării Româneşti prezintă viaţa grea a celor de jos, ca rezultat al supunerii sub "jugul păgânului", al turcului, dar şi urmare a lăcomiei şi jecmănirii pe care o arată boierii pământeni faţă de ţărani. "Sunt unii dintre noi ce fac jafuri şi fac câte sunt mai rele pe pământ, apoi să duc cu gând ca acela ce dă vreunui popă să-i facă sărindariu ca să i să iarte păcatul şi el tot cu totul stă în tina răutăţii" (Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză).

Ceea ce incriminează ierarhul Antim sunt lăcomia, duplicitatea morală şi făţărnicia boierilor care-i exploatează până la sânge pe cei neavuţi, iar pe de altă parte vor să pară că sunt împlinitori ai rânduielilor creştine. Boierii vizaţi de prelat căutau iertare pentru jafurile lor nu cu hotărârea de a îndrepta relele săvârşite, ci cu gândul de a continua să rămână pe făgaşul vieţii lor de nedreptăţi şi risipă.

Pentru a se pune la adăpost de eventuala neplăcere pe care le-ar produce-o vreun duhovnic mai conştiincios şi mai exigent, boierii îşi căutau doi duhovnici: unul de la sat, "om prost, pentru ca să se teamă de noi şi să-i fie ruşine de feţele noastre şi cele ce vom zice noi aşa să fie, socotind în gândurile noastre că, precum înşălăm pre dânsul, vom înşăla şi pe Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înşală, ci ne înşălăm noi, spre peirea noastră cea sufletească". Celuilalt duhovnic, de la oraş, "când mergem să ne ispovăduim, nu spunem că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea feţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, peşte şi în post raci şi untdelemn şi am băut vin" (Cuvânt de învăţătura la Duminica Floriilor).

"Didahiile", operă permanent actuală

Siliţi să trăiască sub apăsarea unor oameni plini de pizmă, vicleni, pârâtori, plini de păcate vechi şi bine cultivate, pe care mitropolitul nu le putea admite nici ca ierarh şi nici ca om, ţăranii nu se puteau ridica, nu se puteau dezvolta. Excesiva exploatare fiscală, de la care era exceptată marea boierime, apăsa asupra populaţiei sărace şi face pe mitropolitul Antim să exclame suspinând: "Cum dară se va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de ţară sarcina cea grea a relelor care o supără?" Dar tot el vine cu răspunsul: "Să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia… Toţi să ne rugăm, toţi să cerem ajutoriu… Nu unul să să roage şi altul nici să gândească; unul să plângă şi altul să râză, unul să să întristeze şi altul să să bucure. Pentru că atunce adevărat, Dumnezeu nu ne ascultă" (Cuvânt de învăţătură la 26 octombrie).

Ctitorul mănăstirii cu hramul "Duminica Tuturor Sfinţilor" din Bucureşti avea multă compasiune pentru cei oropsiţi, cu atât mai mult, cu cât contrastul între penurie şi avuţie, umilinţă şi îngâmfare, suferinţă şi huzur întrecea în acea vreme orice măsură. Luând partea dezmoşteniţilor vieţii, Antim atenţionează că "nu se cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţi, că sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţi. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-şi acopere trupul; cei mari se odihnesc pe aşternuturi moi şi frumoase şi cei mici se culcă pe pământul gol şi pe pae; aceia însoţiţi cu mulţime de slugi, iar aceştia lipsiţi, pustii şi de ajutoriu şi de priiateni; aceia între răsfăţări şi între bogăţii şi acestea între primejdii şi între întristăciuni. Însă, cu toate aceştia măriri despărţite, nu să cuvine celor mai mici mai puţinică cinste şi dragoste decât acei ce să cuvine celor mari şi bogaţi, nici iaste cu dreptate celor mari să li se închine lumea şi pe cei mici să-i batjocorească, de aceia să se ruşineze şi pre aceştia să-i înfrunteze, pentru căci măcar că cei mari cu sila şi cu puterea răsplătesc sudălmile, iar cei mici au îngeri sprijinitori în ceriu de pedepsesc pe cei ce-i obidesc" (Învăţătură la neomvrie 8, în zioa Săborului sfinţilor îngeri).

"Didahiile" sunt şi astăzi o operă actuală prin faptul că autorul lor s-a străduit, în limita puterilor sale, să sprijine, să ajute pe păstoriţi în nevoile lor, în aspiraţiile lor. El nu s-a mulţumit să rostească de la înălţimea amvonului cuvinte de mângâiere către cei asupriţi, ci le-a arătat că el însuşi cunoaşte starea fiecăruia şi este părtaş la ea: "Încăş poate să zică fieştecine din voi în gândul său: dară noi avem nevoi grele asupra noastră şi nu putem să facem aceste ce zici. Ci eu încă zic că iaste aşa şi crez: numai că la greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel jug ce trageţi voi, trag şi eu…" (La Duminica Vameşului, cuvânt de învăţătură).

Aspecte sociale în predicile antimiene

Ierarhul ivirean s-a călăuzit întotdeauna după ideea de a smulge comunitatea păstoriţilor săi din amorţeala deprinderilor rele, din marasmul în care-o îmbrâncise neomenia stăpânitorilor, pentru a-i imprima un impuls spre o viaţă curată, fără patimi: "Viermele ce zace la rădăcina hreanului, de-i va zice cineva să iasă de acolo să meargă la alte rădăcini mai bune şi mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste, căci acolo s-au născut şi întru aceia s-au pomenit. Aşa şi voi pomenindu-vă întru aceste fapte şi lucrări şi nefiind cineva să vă înveţe, cu adevărat vă par amare acum vorbele mele, nefiind obicinuiţi cu dânsele…" (Cuvânt de învăţătură la Duminica Lăsatului sec de brânză).

Predica Sfântului Antim, rostită de la înălţimea amvonului mitropoliei şi adresată de la domn până la oamenii din popor, răspundea unei faze în care măsura, bunul-simţ, corectitudinea fuseseră izgonite din sufletele oamenilor de jafurile veroase, de incorectitudinea morală, de intrigile şi calomniile nesfârşite. De aceea, el compătimeşte poporul, ţara, pentru "necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite". Aproape nu este predică în care să nu se vorbească de "scărbele şi nevoile ce ne-au împresurat", "toţi pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină sub jugul cel greu al nevoiei". Strigătul cel mai dureros îl scoate Antim când constată, cutremurat, că însăşi fiinţa întregului neam era în primejdie: "Noi suntem cu toţii, carii pătimim atâtea scârbe nesuferite şi stăm în cumpene să perim de nevoi, de nenorociri".

Ca slujitor al altarului, Antim a fost adânc convins de forţa înnoitoare a învăţăturii Mântuitorului. Dar şi-a dat seama că pentru eliminarea relelor societăţii din timpul lui sunt necesare, pe lângă predică, şi alte mijloace de a schimba starea de lucruri în care se aflau cei mulţi şi apăsaţi. Ca şi în ziua de astăzi, fără o ambianţă socială prielnică dezvoltării sănătoase a credincioşilor, predica nu înseamnă mare lucru şi nu-şi realizează nici pe departe scopul urmărit.

Rostite cu aproape 300 de ani în urmă în Catedrala mitropolitană de atunci (actualmente patriarhală), "Didahiile" Sfântului Antim Ivireanul pot fi citite şi astăzi pentru adâncimea analizei psihologice şi darul observaţiei realiste pe care le vădeşte autorul său, pentru pateticul care mişcă sufletele, pentru măiestria lor artistică.