Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Geopolitică şi religie în anii celui de-al Doilea Război Mondial

Geopolitică şi religie în anii celui de-al Doilea Război Mondial

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 27 Dec, 2009

Anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. S-a scris şi s-a vorbit mult pe marginea acestui subiect, mai puţin despre implicaţiile religioase ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii. Puţini ştiu ce rol important a jucat religia în tot acest război, fapt cu atât mai interesant cu cât forţele participante erau, în majoritatea cazurilor, fie indiferente, fie inamice ale religiei.

În rândurile care urmează nu vom trata decât un mic fragment dintr-o istorie a religiei, ca factor geopolitic în anii celui de-al Doilea Război Mondial. El este însă suficient de relevant pentru ca cititorul să vadă cum Europa de Est, în plin secol XX, a ajuns să se reconfigureze pe fractura medievală catolicism-ortodoxie şi cum viaţa religioasă a fost afectată de diversele interese politice la scară globală.

Europa creştină vs Rusia bolşevică

Prăbuşirea Imperiului Rus în anul 1917 sub loviturile bolşevice a produs un şoc în conştiinţa europeană. Mai ales violenţa atacurilor la adresa credinţei au oripilat o societate care, după valurile Revoluţiei franceze, îşi regăsise, de bine de rău, un echilibru în ceea ce priveşte atitudinea faţă de religie. Evident, cele mai îngrijorate de noua situaţie au fost diversele culte religioase care vedeau cum, pentru prima oară în istorie, un stat încerca pur şi simplu să desfiinţeze credinţa.

Faţă de cele ce se petreceau în Rusia, Biserica Catolică a avut o atitudine ambiguă. Pe de-o parte, papalitatea a consemnat şi a făcut cunoscute lumii atrocităţile împotriva credinţei, care aveau loc în Rusia sovietică, în timp ce, pe de altă parte, s-a sperat că, în sfârşit, Vaticanului i se deschidea o poartă care-i fusese mult timp închisă, anume misionarismul în Rusia. În acest sens s-a înfiinţat la Roma colegiul Russicum, destinat emigranţilor ruşi care trecuseră la catolicism, şi a fost creată „Congregaţia pentru bisericile orientale“. Acţiunile misionar-prozelitiste au fost însă trecute pe planul al doilea de problema mult mai pragmatică a obţinerii unor condiţii mai bune pentru catolicii deja existenţi în Rusia bolşevică. Sf. Scaun s-a implicat în ajutorarea populaţiei înfometate şi şi-a manifestat disponibilitatea de a negocia un acord minimal prin care catolicismul din Rusia să dispună de un spaţiu de libertate. Discuţiile s-au stins în jurul anului 1928, în urma atitudinii categorice a guvernului sovietic, care considera că situaţia catolicilor din URSS este o problemă exclusiv internă în care nimeni nu se poate amesteca, poziţie care s-a păstrat neschimbată până la venirea la putere a lui Mihai Gorbaciov.

În timpul pontificatelor papilor Pius al XI-lea şi al XII-lea, atitudinile critice la adresa comunismului s-au înmulţit, mergând în paralel cu cele la adresa nazismului. În această perioadă îşi face loc în gândirea politică a unor reprezentaţi ai Bisericii Catolice conceptul Intermarium. Prin acesta se înţelegea o structură suprastatală care urma să cuprindă statele tradiţional catolice din Europa de Est (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), aflată sub influenţa Vaticanului şi care urma să se constituie într-o contrapondere la Germania nazistă şi URSS. Se spera că din această organizaţie vor mai face parte în primul rând ucrainenii, dar şi românii şi bieloruşii, veriga de legătură fiind Biserica Greco-Catolică, cu rădăcini puternice în vestul Ucrainei şi în Ardeal. Apropierea acestor naţiuni de Intermarium s-ar fi făcut tocmai prin trecerea întregii populaţii ortodoxe la unirea cu Roma. Ideea a cunoscut o mare vogă printre clericii şi intelectualii din estul Europei, care au încercat să o promoveze la Vatican. Conducerea Bisericii Catolice s-a menţinut însă pe poziţii prudente, fiind conştientă de fragilul echilibru politic din Europa.

Germania nazistă - cruciadă în Est?

Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi începerea ostilităţilor între Germania nazistă şi URSS, în 1941, a generat un val imens de speranţă printre popoarele aflate sub jugul sovietic. Mai ales populaţia acelor teritorii ocupate pentru scurt timp de sovietici în perioada 1939-1941, care nu fusese complet destructurată din cauza timpului scurt, dar care a avut ocazia din plin să cunoască ororile comuniste, a acordat un sprijin aproape necondiţionat armatelor germane şi au îndemnat şi restul populaţiei din teritoriul ocupat de germani să părăsească cauza puterii comuniste. Sprijinul lor este cu atât mai extraordinar, cu cât mult timp germanii au tratat aceste populaţii, îndeosebi cele slave, cu superioritate, fără să ţină seama că le-ar putea fi de folos în lupta împotriva Moscovei. Aşa cum s-a subliniat adesea, Germania nazistă îşi avea o religie proprie, bazată pe cultul rasei ariene, pe adorarea unui panteon păgân, care făcea să nu fie luate în seamă populaţiile considerate inferioare din punct de vedere rasial şi care, în plus, aveau în creştinism un reper fundamental. În perioada războiului au existat extrem de multe cazuri de persecuţie la care au fost supuşi creştinii din partea autorităţilor naziste în diferitele regiuni ale Europei ocupate. Şi, cu toate acestea, reprezentanţi ai popoarelor şi credincioşilor din Europa de Est au căutat permanent să prezinte înaintea lui Hitler propriile doleanţe şi să găsească sprijin la acesta, deoarece bolşevismul părea un pericol mult mai mare.

Dacă în cazul popoarelor baltice, datorită afinităţilor profunde cu lumea germanică, colaborarea a fost acceptată, nu acelaşi lucru s-a petrecut în cazul slavilor, condamnaţi să devină „sclavii rasei superioare“. Dacă polonezii au avut parte de un tratament din cele mai rele pe întreaga perioadă a ocupaţiei, în cazul altor popoare slave, evoluţia evenimentelor pe frontul de Est în defavoarea Germaniei a făcut ca aceasta să ia în consideraţie o colaborare cu acestea împotriva sovieticilor.

Dintre toate, cel mai interesant caz este al rutenilor. După cum se ştie, ucrainenii din vest, în marea lor majoritate de confesiune greco-catolică, au trăit în perioada interbelică în cuprinsul graniţelor Poloniei şi Cehoslovaciei, putându-şi dezvolta fiinţa naţională şi păstrând vie ideea unui stat independent ucrainean. Biserica Greco-Catolică, aflată sub conducerea mitropolitului Andrei Şeptiski, se afla într-o situaţie înfloritoare, devenind un port drapel al naţionalismului ucrainean. Ocupaţia sovietică din perioada 1939-1941 a condus la numeroase abuzuri şi crime, dar care nu au putut distruge în mod decisiv structurile existente.

În momentul atacului german asupra URSS, mulţi ruteni trec trup şi suflet de partea Germaniei. Celebra Organizaţie a Naţionaliştilor Ucraineni (OUN) condusă de Andrei Melnic şi Stepan Bandera îşi va declara sprijinul total pentru Germania dacă aceasta va ajuta la crearea statului independent ucrainean. La rândul său, mitropolitul Şeptiski va îndemna la luptă împotriva ateismului comunist, dar până la jumătatea anului 1942 germanii, deşi promiseseră că vor permite întemeierea statului naţional ucrainean, nu au făcut nimic în acest sens.

Pe toată durata războiului, conducerea Bisericii Catolice a urmărit cu atenţie situaţia credincioşilor din zonele de conflict, unde au fost trimise misiuni cu rol de observare şi ajutare a oamenilor aflaţi în nevoie. Interesul Vaticanului a fost să asigure supravieţuirea credincioşilor catolici şi, de aceea, el a manifestat maximă prudenţă în exprimarea unei poziţii politice clare, fapt acuzat de unii istorici de azi ca o complicitate tacită la crimele naziste. La rându-i, Germania nazistă a dorit ca Vaticanul să dea binecuvântarea unei cruciade generale împotriva bolşevismului, încercând să exploateze dorinţa de expansiune spre est a catolicismului. Sf. Scaun s-a ferit de ispită, dar a purtat negocieri cu autorităţile naziste, pentru a uşura situaţia credincioşilor ei din zonele ocupate.

Frontul unic creştin anticomunist

Însă, unii fideli ai Romei au încercat să forţeze mâna papei. Este cazul rutenilor, care aveau la Roma câteva persoane influente, precum monseniorul Ivan Bucko, care milita pentru ca Vaticanul să intervină în favoarea credincioşilor ruteni şi pentru crearea statului ucrainean. Urmare a eforturilor sale, în 1942 este trimisă în vestul Ucrainei misiunea Lavitrano, cu scopul de a se ajunge la un modus vivendi cu naziştii şi stoparea persecuţiilor germane asupra rutenilor. Vaticanul a refuzat să sprijine deschis politica germană, însă a pus surdină criticilor aduse Germaniei, fapt care a uşurat într-un fel situaţia slavilor supuşi Romei.

Înfrângerea de la Stalingrad a forţat pe germani să ia în consideraţie ajutorul oferit de ucraineni şi alte popoare. În 1943 era înfiinţată celebra divizie SS Galiţia, formată în cea mai mare parte din greco-catolici ruteni, apoi soldaţii ruşi din prizonierat au fost grupaţi într-o armată sub conducerea generalului Vlasov. Tot acum se încurajează pe plan religios dialogul între reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice şi grupuri ortodoxe dizidente de Patriarhia Moscovei în chestiunea unirii ortodocşilor cu Roma, existând convingerea că astfel s-ar fi creat o frontieră spirituală care ar fi împiedecat expansiunea comunismului.

Grupările ortodoxe care au căutat să sprijine acţiunile anticomuniste au fost destul de numeroase. Ele au provenit, mai întâi, din teritoriile ortodoxe stăpânite până în 1939 de Polonia, pentru ca, mai apoi, pe măsura înaintării frontului să li se adauge şi ierarhi din teritoiul interbelic al URSS. Printre primii militanţi s-a numărat Polikarp Sikorsky, care devine administrator al ucrainenilor ortodocşi din zona ocupată de Germania, sub titlul de arhiepiscop de Lutsk şi Kovel, sprijinind în acelaşi timp crearea, în februarie 1942, a sinodului Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene, care există şi azi. Arhiepiscopul Moghilevului şi al Mstislavului, Filofteu, a convocat în perioada 30 august şi 2 septembrie 1942 un sinod la Minsk, care a proclamat autocefalia Bisericii Bieloruse şi a adresat o telegramă de salut lui Adolf Hitler, în care i se mulţumea pentru „eliberarea Bielorusiei de sub călcâiul bolşevicilor fără Dumnezeu“. Tot în august 1942, mitropolitul Serghie Voskresenski al Lituaniei, vicarul Iacov, arhiepiscopul Elganului, Pavel, episcopul Narvei, şi Daniil de Kovno se apropiau la rândul lor de nemţi. Nu în ultimul rând, ierarhii Viaceslav Sericov, Ioan Nagovski şi episcopul Nicolae Amassiiski al Rostovului au cerut Patriarhiei Române jurisdicţie canonică. Majoritatea acestora au fost contactaţi de acele grupări catolice care militau pentru unirea ortodocşilor cu Roma. Însă toate discuţiile purtate s-au terminat fără nici un rezultat, date fiind divergenţele istorice profunde dintre cele două părţi.

Contraatacul lui Stalin

Evident, toate aceste regrupări din cadrul Bisericilor şi discuţii nu puteau avea loc fără acordul naziştilor, care, pe măsură ce situaţia le este tot mai nefavorabilă, sunt dispuşi la concesii tot mai largi, dar care pentru rezultatul războiului s-au dovedit tardive. Acţiunile catolicilor şi ale „dizidenţilor“ ortodocşi, precum şi utilizarea religiei de către puterea nazistă în scop politic sunt elemente care l-au făcut pe Stalin să ia măsuri. Acum se i se formează dictatorului sovietic convingerea că Vaticanul şi Biserica Catolică sunt agenţi ai „imperialismului“, împotriva cărora trebuie luptat ca împotriva oricărui stat „capitalist“. Reînfiinţarea Patriarhiei Moscovei tocmai în septembrie 1943 nu este deloc întâmplătoare, dacă ţinem cont de evenimentele pe plan religios care se desfăşoară în spaţiul controlat de Germania nazistă începând cu a doua jumătate a anului 1942. În plus, acum se conturează planul de a se opune unei eventuale „internaţionale anticomuniste“ patronate de Vatican, o „internaţională ortodoxă“ procomunistă.

Politica religioasă a lui Stalin din următorii ani a fost o noutate doar prin amploarea şi cruzimea ei, însă, în Europa de Est, a existat permanent tentaţia puterii politice de a rezolva chestiuni geopolitice delicate, prin măsuri îndreptate împotriva confesiunilor considerate inamice. De exemplu, este puţin cunoscută azi persecuţia declanşată de guvernul polonez împotriva celor 6 milioane de credincioşi ortodocşi la începutul anului 1939, în urma căruia peste 800 de biserici au fost distruse şi mulţi preoţi şi credincioşi maltrataţi, încercându-se rezolvarea unei chestiuni politice, cea a presupusei lipsei de loialitate a locuitorilor de altă origine decât cea poloneză, prin restrângerea drastică a dreptului la libera exprimare a credinţei religioase. Spre cinstea lui, mitropolitul unit Andrei Şeptiski de care am vorbit mai sus a protestat public în faţa acestor abuzuri. Din discursul său aflăm dimensiunea represiunii: „Preoţi, care se susţineau din contribuţia benevolă a credincioşilor şi care sub supravegherea conducătorilor lor duhovniceşti îşi îndeplineau conştiincios datoriile lor pastorale, au fost batjocoriţi, exilaţi şi pedepsiţi în bani sau cu închisoarea. Oameni absolut nevinovaţi au fost maltrataţi şi aruncaţi afară din locuinţele lor. Nu le-au permis nici catehizarea sau cel puţin predica să se facă în limba turmei păstorite. Biserica Ortodoxă este din această pricină mâhnită peste măsură. În ţările ortodoxe s-au înălţat rugăciuni pentru curmarea nelegiuirii. Întreaga populaţie ortodoxă polonă a trăit fiori de groază în timpul masacrului antiortodox“.

Stalin vrea să „repare“ uniaţia

Revenind la Stalin şi la politica sa religioasă, refacerea patriarhatului ortodox al Moscovei, ca o contrapondere la Vatican, a mers mână în mână cu luarea unor măsuri drastice pentru limitarea la maximum a influenţei catolicismului, considerat ca ideologie, în tot spaţiul controlat de sovietici, care capătă alte semnificaţii decât lupta obişnuită împotriva credinţei, care oricum avea loc cu intensitate. Una din metode a fost folosirea crimelor făcute sau aprobate de unii ierarhi, preoţi sau credincioşi catolici în anii celui de-al Doilea Război Mondial pentru a se opera cât mai multe arestări şi condamnări în rândurile clerului şi credincioşilor. O altă metodă a cuprins măsuri de ordin ecleziastic.

Celor două ramuri ale Bisericii Catolice, cea latină şi cea greacă, li s-au aplicat tratamente diferite. Biserica Romano-Catolică din zona aflată sub controlul sovietic, dincolo de obişnuitele limitări la care erau supuse toate cultele, va fi obligată să-şi reducă la maximum dependenţa de Sf. Scaun, până la a se merge la crearea unor „biserici romano-catolice naţionale“. După cum se ştie, în catolicism, subordonarea şi fidelitatea faţă de Sf. Părinte este practic unul dintre articolele de credinţă, iar Vaticanul a fost în conflict permanent cu autorităţile politice care încercau să treacă peste autoritatea urmaşului Sf. Petru când venea vorba de alegerea unui ierarh. Prin urmare, această tentativă însemna atingerea dogmelor Bisericii Catolice, practic ieşirea din această Biserică. Datorită opoziţiei clerului superior şi a intervenţiilor energice ale Sf. Scaun, nu s-a produs o separaţie completă, dar prin acţiunile organelor de securitate legăturile şi marja de manevră a acestor Biserici a fost drastic limitată.

Cea mai evidentă formă de „divorţ“ între autoritatea politică şi Vatican s-a dovedit denunţarea concordatelor acolo unde acestea existau şi desfiinţarea Nunţiaturilor (considerate centre ale activităţii antistatale), act precedat în numeroase cazuri de judecarea şi expulzarea membrilor acesteia.

În cazul greco-catolic, în 2 martie 1945, Stalin, Molotov, Beria şi Karpov şi-au amintit de cele săvârşite de Biserica Catolică şi autorităţile politice poloneze în 1596, când o parte din credincioşii ortodocşi ruteni au fost obligaţi să se unească cu Biserica Romei, hotărând că această nedreptate trebuie reparată. Evident că numai de grija Ortodoxiei nu mureau cei amintiţi mai sus, ci era o cale legală de a desfiinţa una dintre ramurile catolicismului şi de a limita astfel influenţa Vaticanului. De fapt, măsura avea o raţiune strict geopolitică, anume securizarea stăpânirii Ucrainei de către Moscova, prin distrugerea unei Biserici despre care se considera că este strâns legată de naţionaliştii ucraineni grupaţi în Armata insurecţională ucraineană (UPA). Cele petrecute reprezintă una dintre ironiile istoriei: acei catolici care au militat în anii războiului ca ortodocşii să treacă la catolicism s-au trezit apoi că trebuie să treacă ei înşişi la Ortodoxie.

Război Rece prin Biserici

Prin asemenea gen de măsuri, religia şi cultele intrau în logica Războiului Rece, în care fiecare tabără îşi delimita strict spaţiul de influenţă, îl apăra de inamic, încercând totodată să penetreze spaţiul celuilalt. Dacă URSS a sprijinit de faţadă Biserica Ortodoxă şi a încercat să-i rupă pe catolicii din spaţiul sovietic de papă, pentru că Roma era în celălalt lagăr, trebuie spus că şi Occidentul a intrat în aceeaşi logică a conflictului, manipulând religia în interes geopolitic. Cel mai elocvent exemplu este scoaterea din scaun a patriarhului ecumenic Maximos al V-lea, pe motiv că ar avea simpatii de stânga, şi înlocuirea lui cu Athenagoras I, care a sosit la Istanbul la bordul avionului personal al preşedintelui american Truman.

Apoi, ortodocşii de dincolo de Cortina de Fier au fost obligaţi să renunţe la legăturile lor cu bisericile din ţara mamă, pe motiv că acestea ar fi infiltrate de comunişti. Legile lumeşti au nesocotit canoanele, astfel că în primii ai după război au apărut în vest o mulţime de „Biserici Ortodoxe Libere“, a căror misiune era să facă propagandă anticomunistă. În cazul românesc este vorba de Episcopia Ortodoxă Română Autonomă din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat. Acestora, li se adaugă diversele măsuri arbitrare de confiscare a bunurilor deţinute în vest de bisericile ortodoxe aflate în zona de influenţă sovietică.

Însă, lucrul cel mai rău a fost prozelitismul care s-a făcut printre ortodocşii aflaţi în exil pentru a trece la altă confesiune. Este lucrul cel mai rău, deoarece el a împiedicat o autentică reconciliere între creştini şi o luptă cu adevărat eficace împotriva comunismului. Din păcate, nici în acel moment învăţătura veche de cinci secole a căderii Constantinopolului nu a fost învăţată.

Astfel, dincolo de martiri şi eroi, istoria religioasă a Europei în veacul XX este plină de locuri întunecate, de ură, de conflicte generate mai ales de amestecul brutal al politicului în viaţa cultelor şi de tentaţiile unora dintre reprezentanţii Bisericilor de a se folosi de braţul secular. Acest conflict gigantic din care toate bisericile au ieşit afectate arată cât de periculoasă este apropierea de Cezar şi cât de fragilă poate fi calea dialogului şi a păcii între diversele confesiuni creştine. Însă, tocmai de aceea, această cale trebuie promovată cu şi mai mare tărie.

 

Citeşte mai multe despre:   Al Doilea Război Mondial