Taina singurului lucru nou sub soare, taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, a fost încă de la începutul lumii descoperită, vestită şi tâlcuită de către bărbaţii luminaţi de Duhul Sfânt. Patriarhii şi proorocii Vechiului Testament au văzut-o în chipuri, în vedenii, în descoperiri. Evangheliştii au mărturisit-o ca fiind deja împlinită şi manifestată în lume în Persoana lui Iisus Hristos. Biserica a propovăduit-o neîncetat de atunci încolo în Liturghia, în imnografia, în iconografia şi în întreg cultul şi teologia ei.
Între cei care au primit lucrarea lăuntrică a Duhului pentru a propovădui taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută a Întrupării se numără şi Sfântul Roman Melodul.
Diacon din Berit, cu mare dragoste către Născătoarea de Dumnezeu şi apoi imnograf al curţii imperiale bizantine în vremea împăratului teolog Justinian, Sfântul Roman şi-a primit harul vestirii tainelor lui Dumnezeu în cuvinte poetice, prin lucrare dumnezeiască, la fel ca şi proorocii Vechiului Testament. Şi lui i s-a arătat în vis Născătoarea de Dumnezeu şi i-a dat un sul de hârtie, poruncindu-i să îl mănânce, la fel cum se întâmplase odinioară şi cu proorocul Iezechiel.
Această descoperire dumnezeiască marchează momentul de început al unei noi perioade de vestire poetică în Biserică, a tainei Întrupării: perioada condacului.
Condacul, al cărui nume trimite la beţişorul pe care era înfăşurat sulul de hârtie pe care era scris, este o alcătuire poetică teologică, asemănătoare acatistului, ale cărui dimensiuni varia între 18 şi 33 de strofe. Fiecare strofă se termina cu acelaşi refren, care probabil că era şi cântat de comunitate, întocmai cum se cântă astăzi refrenul acatistului. Strofele acestea, numite icos, erau precedate de o strofă mai scurtă, introductivă, numită prooimion, rămasă astăzi în Mineiele noastre cu denumirea de condac.
Un eveniment de importanţă cosmică
Conform tradiţiei bisericeşti, păstrate în sinaxarul zilei de 1 octombrie, condacul „Fecioara astăzi“ este primul condac cântat de Sfântul Roman Melodul în biserică: ,,după săvârşirea slujbei acolo (la biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlacherne n.n.), întorcându-se în Chir, unde şi darul alcătuirii condacelor a luat, arătându-i-se în vis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, dându-i o bucată de hârtie, i-a poruncit să o mănânce; deci i se păru că deschise gura şi înghiţi hârtia; şi fiind praznicul Naşterii Domnului, îndată cum se deşteptă, suindu-se în amvon, începu a cânta:
«Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte
şi pământul peştera Celui neapropiat aduce;
Îngerii cu păstorii slavoslovesc
şi magii cu steaua călătoresc;
Căci pentru noi S-a născut
Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai ânainte de veci.»
Întâia cântare rostită de Sfântul Roman Melodul are o structură metrică şi melodică, pe cât de simplă, pe atât de biblică şi adâncă teologic. Încă din primele două versuri ale imnului se poate observa foarte clar un paralelism, atât la nivelul textului, dar mai ales în structura muzicală a condacului. Atât numărul de silabe, cât şi accentele şi melodia primului vers se reiau fără nici o schimbare în versul al doilea. Muzica exprimă astfel paralelismul textului.
Ideea naşterii Celui mai presus de fiinţă este exprimată în paralelism climactic pe două planuri: cel al Naşterii din Fecioara şi cel al Naşterii în mijlocul zidirii. Peştera este adusă Ziditorului şi Îl primeşte pe Acesta spre a Se naşte, întocmai cum Fecioara L-a primit în pântecele ei. La fel cum neamul omenesc aduce prinos curat lui Dumnezeu pe Fecioara, tot astfel şi pământul aduce şi el peştera, săracă, neînsemnată, fără valoare înaintea oamenilor, dar curată, smerită şi bună foarte înaintea Celui ce a zidit pământul. Hristos Se naşte astfel nu numai între oameni, ci şi în mijlocul zidirii ca pe toate să le umple. Căci, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi zidirea întreagă aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.
Participarea stihiilor la marea taină a Naşterii Domnului este, de asemenea, menită să sublinieze caracterul cosmic al evenimentului. Un fenomen asemănător se va produce la moartea Mântuitorului, când întunericul se va lăsa peste Golgota şi pământul se va clătina din temelii, arătând astfel creaţia răscolită până în adâncurile ei de moartea Ziditorului său. Atunci întunericul a învăluit lumea, deoarece Dumnezeu fusese trădat şi ucis de oameni; la naştere, lumina strălucea biruitoare vestind coborârea Logosului în mijlocul creaţiei şi începutul răscumpărării Sale.
Pruncul tânăr este Dumnezeul Cel mai înainte de veci
Nu se specifică de la început cine este Cel care Se naşte din Fecioara; se spun doar două caracteristici ale Lui: e Cel mai presus de fiinţă şi Cel neapropiat, calităţi atribuite în limbaj filosofic numai lui Dumnezeu. Numai El e mai presus de fiinţă şi neapropiat, adică inaccesibil, care nu poate fi înţeles în nici un chip, de care nu te poţi apropia nici măcar cu mintea. Şi, totuşi, Cel neapropiat a venit la maximă apropiere de oameni, „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit întru noi“.
Despre identitatea Celui care Se naşte aflăm abia în ultima parte a condacului. Aici avem mai multe elemente care îl definesc. În primul rând verbul: „S-a născut“. Este o formă a verbului - a naşte, care se poate traduce şi a fost născut, dar şi S-a născut (pe Sine). Acest verb este folosit în limba greacă cu referire la bărbat (ca de exemplu în genealogia de la Matei: Avraam a născut pe Isaac), arătând cauza care produce naşterea, nu cine dă naştere. Pentru femeie este folosit totdeauna verbul - a aduce pe lume, a da naştere. Pe acesta îl aflăm în prima parte a condacului, cu referire la Fecioara În schimb, când subiectul este Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci, verbul este , arată pe Cel care a cauzat această naştere, pe Cuvântul cel mai presus de fiinţă şi neapropiat. Cuvântul se naşte din voie proprie şi este cauza propriei Sale naşteri în lume.
Termenii antitetici din condac exprimă distanţa dintre om şi dumnezeire
Subiectul verbului „a se naşte“, care constituie şi refrenul întregului condac, adică partea pe care credincioşii o vor repeta de-a lungul recitării condacului, este o structură paralelă în formă chiastică, care defineşte Persoana Celui care Se naşte prin două perechi de cuvinte antitetice: prunc - Dumnezeu şi tânăr - mai înainte de veci.
Această structură ajută foarte mult la descoperirea sensurilor teologice ale cuvintelor. Dumnezeu se face Prunc şi veşnicia intră în timp, primeşte început - adică se face tânăr/nou, Cel fără de început, adică Cel care există mai înainte de începutul veacurilor. Centrul chiasmului este articolul hotărât masculin care indică Persoana care primeşte definirile de prunc şi Dumnezeu, tânăr dar şi mai înainte de veci.
Prin paralelism, termenii se definesc unul pe altul aşa cum am văzut şi mai înainte. Numai că de data aceasta termenii sunt alăturaţi în chip paradoxal, arătând că ceea ce poate defini cel mai bine taina este paradoxul. Ceea ce defineşte termenul „prunc“ este adjectivul mai înainte de veci, iar pentru Dumnezeu este adjectivul tânăr.
Termenul , tradus la noi cu tânăr, (care pus lângă termenul „prunc“ dă un pleonasm) mai poate fi tradus cu nou, adică nou în viaţă sau poate chiar nou născut (dacă îl luăm ca referindu-se la termenul „prunc“) , are sensul de început, aşa cum am explicat mai înainte. Astfel, o traducere care să interpreteze refrenul în citirea chiastică ar fi una de genul: Căci pentru noi Dumnezeu S-a născut Prunc, S-a născut tânăr Cel mai ânainte de veci. Înţelesul teologic al refrenului ar fi că Dumnezeu Se face prunc şi primeşte început, devine tânăr/nou, Cel ce „era la început“ (In 1, 1), Cel mai înainte de veci. Prin Întruparea lui Dumnezeu, veşnicia intră în timp, Dumnezeu-Fiul se face Prunc, Cel bătrân de zile, după expresia Apocalipsei, se face tânăr/nou.
Naşterea lui Hristos uneşte cerul cu pământul
Centrul condacului îl constituie o structură paralelă sub formă de chiasm, care arată de fapt sensul pe care-l are Întruparea Cuvântului.
„Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc“
De data aceasta, perechile de termeni sunt îngerii-steaua, ca cei ce fac parte dintre cele de sus, şi păstorii-magii, ca cei ce fac parte dintre cele de jos. Centrul acestui chiasm este prepoziţia „ - cu, împreună cu“ care uneşte cele două lumi. Astfel, ceea ce vrea să spună Melodul prin această structură este tocmai faptul că, prin naşterea lui Hristos, cerul şi pământul se unesc şi aduc doxologie Ziditorului. Acesta este de fapt şi mesajul acestui condac şi mesajul întregii imnografii în ceea ce priveşte Naşterea Domnului. Acelaşi mesaj îl aflăm şi în majoritatea colindelor noastre. În Hristos cele potrivnice se împacă, cele despărţite se unesc, căci El este Cel care, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, a sfărâmat zidul cel din mijloc al despărţiturii, L-a făcut pe Dumnezeu om, ca omul să poată să ajungă Dumnezeu.
Aceasta este esenţa sărbătorii Naşterii pe care Sfântul Roman Melodul a binevestit-o lumii prin descoperire dumnezeiască şi pe care Biserica o cântă în fiecare an, de atunci încolo, la acest praznic plin de lumină şi de bucurie. Însă strofă introductivă era, pe vremea Sfântului Roman, numai începutul, prefaţa unui întreg discurs teologic prezentat sub formă dramatică, ca un dialog între cei care au fost prezenţi în evenimentul Naşterii: Născătoarea de Dumnezeu, Pruncul Iisus, dreptul Iosif şi magii care vin să se închine. Prin cuvinte ca desfătare tainică, rădăcină neudată, fântână nesecată, potolire a setei, Melodul ne îndeamnă încă din prima strofă să încercăm să gustăm din taina Întrupării:
„Vitleemul a deschis Edenul, veniţi să vedem!
Aflat-am desfătarea tainică,
veniţi să luăm cele din rai înlăuntrul peşterii!“
