La Mănăstirea Moldoviţa, lumina de Înviere nu s-a stins. Ca în fiecare an, arde neîncetat. Flacăra acesteia este întreţinută de credinţa a 40 de măicuţe şi de însăşi spiritualitatea profundă a acestui petec de ţară. Din acest izvor de lumină îşi ostoiesc setea de Dumnezeu pelerini din ţară şi din toate colţurile lumii, care vin, fără oprire, să-şi aşeze genunchii la rugăciune. Mănăstirea cu hramul „Buna Vestire” (25 martie) din localitatea Vatra Moldoviţei, judeţul Suceava, este considerată a fi una dintre bijuteriile artei vechi moldoveneşti. Pentru valoarea sa artistică, culturală şi istorică, lăcaşul de cult deţine din 1975 premiul „Mărul de aur”, acordat, sub patronajul UNESCO, de Asociaţia internaţională a jurnaliştilor şi scriitorilor din Turism, pentru toate cele cinci mănăstiri cu fresce exterioare din Bucovina (Voroneţ, Suceviţa, Humor, Moldoviţa, Arbore).
Înălţat de Petru Rareş în 1532 şi zugrăvit în 1537, lăcaşul este înconjurat la est de munţii Ciumârnei şi Dealul Obcinei, la nord Dealul Mănăstirii, iar la vest se zăresc crestele munţilor Argelul şi Sicrieşul, pentru ca în partea sudică să se găsească satul Vatra Moldoviţei. Tradiţia aminteşte de existenţa acestei mănăstiri încă din timpul voievozilor muşatini. Situaţia generală a lăcaşului de cult, cu toate că a fost una dintre mănăstirile moldovene care s-a bucurat în viaţa Bisericii Ortodoxe de o mare cinste, totuşi nu a avut parte de atenţia cuvenită în trecut, mai ales în ceea ce priveşte conservarea ei. În anul 1785, Mănăstirea Moldoviţa a fost desfiinţată. Până în 1932-1934, când şi-a reluat activitatea ca mănăstire de maici, a suferit numeroase deteriorări. În perioada 1954-1960, Moldoviţa a fost restaurată şi înnoită. Acoperişul este refăcut în întregime, au fost degajate bazele turlei, fundaţiile şi soclul au fost consolidate, iar zidurile, turnurile şi chiliile refăcute. În perioada 1981-1982 s-a pictat în tehnica fresco paraclisul din incinta mănăstirii.
Cercetând documentele vremurilor demult apuse, realizezi cât de minunată este această oază de spiritualitate, care păstrează încă, în însăşi existenţa sa, un trecut istoric bogat, mai grăitor decât orice altă adnotare reportericească.
De la Alexandru cel Bun la Petru Rareş
Potrivit istoricului mănăstirii, prima biserică din piatră (hramul „Buna Vestire”) a Mănăstirii Moldoviţa a fost zidită sub domnia lui Alexandru cel Bun. Atestată de documente între anii 1402-1410 cu întregul ansamblu de construcţii, s-a evidenţiat încă de pe atunci ca un centru cultural. Construcţia a dăinuit până la sfârşitul veacului al XV-lea, când din cauza unei alunecări de teren s-a prăbuşit; ruinele ei se văd şi astăzi la 500 m distanţă de actuala mănăstire.
Pe timpul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, aşezământul monahal s-a bucurat de numeroase privilegii. Prin mai multe hrisoave, voievodul a dăruit mănăstirii 11 sate, mai multe iezere, prisăci şi privilegii comerciale care o situau printre cele mai înstărite mănăstiri din Moldova.
Mai târziu, Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, construieşte actuala biserică a Moldoviţei în anul 1532, cu acelaşi hram „Buna Vestire.” Apoi, domnul împrejmuieşte lăcaşul de cult cu ziduri şi turnuri de apărare. În legătură cu acest rol de strajă al mănăstirii, s-a păstrat şi o tradiţie locală, după care stareţul era şi căpetenia unei organizaţii cu caracter militar, în care intrau toate satele de răzeşi de pe valea râului.
Elemente arhitectonice distincte
Biserica păstrează tradiţionalul plan triconc, cu cinci încăperi despărţite prin pereţi plini, străpunşi cu uşi pe mijloc şi cu sistem de boltire separată la fiecare încăpere.
Spre deosebire de alte biserici moldoveneşti, la Mănăstirea Moldoviţa se pot observa elemente noi arhitectonice, specifice bisericilor din epoca lui Rareş - pridvorul deschis cu cinci arcade mari care dă măreţie monumentului; tainiţa, încăpere deasupra camerei mormintelor, şi semisoclul (banca) din jurul bisericii.
Bolţile pridvorului sunt în stil moldovenesc în formă de cruce. Intrarea în pronaos se face printr-un portal monumental, sculptat în piatră în stil gotic, cu o uşă din lemn de stejar, îmbrăcată în fier. Pronaosul dreptunghiular este luminat de patru ferestre mari, cu ancadramente gotice, la partea superioară cu trilobi. Interesantă este bolta pronaosului; în locul celor patru arce moldoveneşti apare un sistem de opt arce întretăiate, având aspectul decorativ al unei stele. Este una dintre faimoasele bolţi moldoveneşti.
Naosul are două abside laterale semicirculare. Se continuă cu absida altarului în aceeaşi formă, care sunt luminate de patru ferestre mai mici decât ale pronaosului.
Peste spaţiul naosului se ridică turla, înaltă. Sistemul de boltire este cel tradiţional moldovenesc, asemănător celorlalte biserici din epoca lui Rareş. Pardoseala este în întregime din piatră rostuită, iar acoperişul bisericii, în întregime din şiţă de brad.
„Răstignirea”, cea mai valoroasă reprezentare din bisericile Bucovinei
Compoziţia scenelor pictate din interior-exterior păstrează influenţa bizantină, a renaşterii, şi motive naţionale moldoveneşti - peisaje, munţi, flori, costume, ştergare etc. Toate aceste elemente se armonizează într-o unitate deplină. De aici şi originalitatea zugravilor locali al căror geniu artistic a generat o adevărată şcoală moldovenească de pictură, care ajunge uneori la amploarea epocii bizantine, pătrunsă în Moldova mai târziu decât în alte ţări ortodoxe (secolul al XIV-lea). Realismul cu care sunt tratate personajele şi felul în care sunt aşezate în cadrul respectiv insuflă viaţă scenelor.
Pictura interioară nu se abate de la tradiţie, însă Răstignirea (naos) e socotită cea mai valoroasă realizare pe această temă din bisericile Bucovinei. În apsida altarului scena Cina cea de Taină Îl are pe Iisus în centru. Bogăţia elementelor figurative şi decorative sunt impresionante la Fecioara Orantă din bolta pronaosului, ca şi la Maica Domnului Îndurătoare din timpanul portalului. Culoarea specifică Mănăstirii Moldoviţa este galbenul.
Scene religioase, scene cu caracter istoric - mostre de cultură generală
Pe lângă scenele religioase, în exterior mai pot fi admirate scenele cu caracter istoric, precum „Asediul Constantinopolului” şi scene cu aspect cultural, „Filosofii antici”. De asemenea, pictura exterioară cuprinde două mari ansambluri împărţite în scene unitare. Pe stâlpul de pe faţada sudică sunt redaţi sfinţii militari: Sfântul Gheorghe, ucigând balaurul, Sfântul Dimitrie, ucigând pe Lie, Sfântul Mercurie, iar sub pisanie lupta Sfântului Nestor cu Lie. Pe aceeaşi faţadă, în partea superioară, este reprezentat „Imnul Acatist” - una dintre cele mai frumoase teme iconografice, care se poate vedea la bisericile din Bucovina - foarte bine conservat la Moldoviţa. „Rugul lui Moise”, ca şi „Asediul Constatinopolului” şi „Imnul Acatist” sunt teme reprezentate ca semn de laudă şi mulţumire aduse Maicii Domnului. Toate, laolaltă, ilustrează învăţătura mariologică ortodoxă.
Pe faţadata sudică mai poate fi admirat „Arborele lui Ieseu”, care ilustrează genealogia lui Iisus Hristos. Această reprezentare nu lipseşte de la nici o biserică cu picturi exterioare din Bucovina. Pe contrafort, pot fi observaţi un grup de filosofi greci - Pitagora, Socrate, Aristotel, Platon, Tucitide, Sofocle, Plutarh, Astracoe şi două sibile. Pe cele trei abside ale bisericii este reprezentat ansamblul denumit „Biserica cerească şi pământească” (sau luptătoare), din slavonă „Cinul”. Tema Biericii triumfătoare, reprezentată în pictura exterioară moldovenească, ocupă un loc însemnat în dogmatica ortodoxă, dezvoltată mai ales de Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul.
Pe faţada de nord, din cauza intemperiilor, pictura s-a şters în parte. Momente ilustrate din viaţa Sfinţilor Ioachim şi Ana se păstrează pe latura superioară a faţadei, iar în partea de nord-vest sunt Vămile Văzduhului, din care au rămas şase trepte.
Pe faţada de vest, ce susţine pridvorul, apar diverse scene din Geneză, în patru registre.
Catapeteasma este sculptată în lemn, pictată şi aurită, adevărată operă de artă. Partea superioară, până la candele, datează din secolul al XVI-lea, iar cea inferioară din secolul al XVIII-lea.
Un activ centru cultural
Muzeul mănăstirii păstrează manuscrise din secolul al XV-lea în care se fac referiri preţioase la modul de organizare a şcolii mănăstireşti, la activitatea culturală în general.
Activitatea culturală intensă desfăşurată în vremea lui Alexandru cel Bun şi-a urmat cursul în secolul al XVIII-lea şi mai intens în secolul al XVII-lea, prin activitatea desfăşurată de Episcopul Efrem de Rădăuţi, mare cărturar şi ctitor al mănăstirii. Acest ierarh a organizat o şcoală de copişti şi miniaturişti în clisiarniţa (casa egumenească) construită de el.
Cele mai valoroase manuscrise sunt cele din secolul al XV-lea - adevărate comori de cultură şi artă feudală, astăzi păstrate în biblioteca Mănăstirii Dragomirna. Aici au fost caligrafiate, printre altele, Tetraevangheliarul (1613) şi o Psaltire (1614). Mănăstirea Moldoviţa este unul dintre puţinele monumente care mai deţine ansambluri originale de mobilier sculptat. Jilţul domnesc din vremea lui Petru Rareş (secolul al XVI-lea) este cea mai valoroasă operă de acest gen din Moldova, în bună vecinătate cu broderiile dăruite de Voievodul Ştefan cel Mare (secolul al XV-lea).
„Noi trebuie să propovăduim cuvântul lui Iisus”
Deşi zilnic se perindă sute, chiar mii de oameni, maicile care vieţuiesc în mănăstire îşi fac simţită prezenţa la modul cel mai discret cu putinţă. Fie că lucrează în gospodărie, la atelierele de pictură, la cele de broderie, cos la frumoasele veşminte bisericeşti ori îşi pun tot talentul în realizarea icoanelor în miniatură din praf de porţelan, totul se desfăşoară în bună rânduială. Au comportamentul şi chipul monahului de la munte, tăcut, cu capul plecat a smerenie şi ochii îndreptaţi spre pământ. Ridică privirile doar când îşi împreunează mâinile la rugăciune şi fixează chipurile icoanelor, în murmur de „Aleluia”.
Aceste măicuţe sunt supuse unui decalog al tăcerii, al rugăciunii neîncetate şi al pocăinţei, pentru dobândirea bucuriei celei mari: mântuirea.
Din 1967, de când este la Mănăstirea Moldoviţa, stavrofora Benedicta Tatulici, stareţa aşezământului monahal, este convinsă că: „Biserica trebuie să ţină întotdeauna uşa deschisă oamenilor. Biserica are nevoie de oameni şi oamenii au nevoie de biserică.” Cât priveşte prezenţa, uneori sufocantă, a turiştilor în lăcaşul de rugăciune, care ar putea, după unii, să tulbure liniştea monahiilor, maica Benedicta conchide: „Noi trebuie să propovăduim cuvântul lui Iisus oamenilor”.
