Nicolae Iorga, impresii despre mănăstiri

Marele istoric Nicolae Iorga a fost, ­după cum se ştie, şi un autor literar. Din lungile sale călătorii, întreprinse în toată ţara în primele decenii ale secolului trecut, au rezultat câteva volume cu impresii personale, dar şi cu descrieri istorice şi analize care ni-l arată drept un bun etnograf, antropolog şi folclorist. Multe dintre subiectele paginilor sale sunt mănăstiri.

Savantul şi-a propus să le arate românilor că sunt multe locuri frumoase, tradiţii şi monumente de văzut şi descoperit pe meleagurile noastre, acreditând în epocă ideea că nu doar străinătatea are ceva de oferit din punct de vedere turistic. Dar mai ales scrierile sale din călătorii erau un mod de a arăta legături comune de limbă, tradiţii şi credinţă din toate regiunile româ­nești, întărind o dată în plus legitimitatea dorinţei de unire a tuturor românilor într-un singur stat. În acest spirit a scris volumele: „Neamul românesc în Bucovina”, 1905, „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”, „Drumuri şi oraşe din România”, 1915, „Sate şi mănăstiri din România”, în 1916. Mai târziu, în 1974, a fost alcătuită antologia „Privelişti din ţară”, din cele mai frumoase pagini ale cărților amintite. În prefața antologiei, acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga sublinia: „Fără îndoială, vom găsi destule pagini descriptive în memorialistica de călătorie a lui Iorga, dar de un soi destul de aparte. Dar ochii lui Iorga zăbovesc ­mai cu seamă pe monumentele locurilor parcurse, pe care le reface cu o mare știință, în toate detaliile vechimii lor. Ele prind deodată viață, larmă și vuiet se aud prin curți domnești, mănăstirile își dezvăluie podoabele vechi și ctitorii coboară din frescele colorate.”

Tismana, după „buna rânduială din Athos”

Din paginile referitoare la Mănăstirea Tismana, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, am ales următoarele fragmente: „Printre ramurile ce închid zarea privește un turn, cercetând cărarea, apoi el se ascunde iarăși, și numai iată că la o cotitură Tismana toată: turnurile amândouă, o poartă de intrare, zidurile nouă, galbene se văd, înjghebând o cetate puternică. La picioarele ei, pornind din jghiaburi ascunse, o trâmbă de apă cristalină țâșnește și, arcuindu-se, lovește un colț de stâncă învelită cu mușchi, pentru a se coborî apoi prăpăstuit, ca un sul de argint, spre Tismana în vale, unde zac ruine roșii, nouă. La dreapta, verdeața se rupe, și un înalt părete de piatră sură face căpătâi tuturor clădirilor. În stânca aceasta se arată, tocmai sus, poarta neagră a sihăstriei Sfântului Nicodim, acel evlavios călugăr sârbesc care a venit la noi pe la 1370 ca să întemeieze, după normele cu bună rânduială din Athos, viața călugărească a românilor. Cu cheltuiala sa, din banii strânși de la bunii creștini, și cu cheltuiala domnului din scaun, Vladislav-vodă, bunicul lui Mircea, el clădi în acest colț de rai, unde vara e strălucită și iarna foarte blândă, cea dintâi mănăstire mare pe pământ românesc, cea dintâi durată din zid: Tismana. [...] Aici se îngropă Sfântul și tot aici și celălalt ctitor, Vladislav-vodă. Din pietrele lor de mormânt, din odoarele dăruite de dânșii, din clădirea însăși n-a mai rămas însă nimic. Dar la 1541, mântuind în ziua de 14 septembre, Radu Paisie, care a clădit bolnița Coziei, făcu din nou, în același stil, Tismana, cu o ușă încadrată în flori de crin sculptate și cu păreți foarte înalți, de tot sus boltiți pentru îngustimea bazei. [...] Glogovenii au făcut apoi, în veacul al XVIII-lea, încă o reparație, care li-a dat dreptul - credeau ei - să-și zugrăvească chipurile de familie, uitând pe vechii ctitori, și să-și îngroape morții în pronaos. Un pridvor s-a adaus, în sfârșit, la reparația din zilele lui Știrbei.”

Meritul Sfântului Antim în refacerea Coziei

În privința Mănăstirii Cozia, istoricul laudă bunăvoința lui Constantin Brâncoveanu în refacerea sfântului lăcaș, dar și priceperea desăvârșită a Sfântului Antim Ivireanul: „Apoi Brâncoveanu ajunse domn al Țării Românești și, luând în primire scaunul lui Mircea, el făcu pentru lăcașul de odihnă al acestuia, ceea ce nu făcuse celălalt mare înnoitor al trecutului în zidirile lui sfinte, Matei Basarab. El se hotărî să zidească la loc cu cheltuiala lui Cozia, și dădu această sarcină unuia care o putea înțelege bine, lui Antim Ivireanul, meșterul cel mare în aducerea la îndeplinire a frumosului. Antim, care stătea pe atunci în apropiere, fiind episcop de Râmnic, se puse la lucru, orânduind toate după planurile sale. Întrebuințând toate cunoștințele sale despre arhitectura bisericească a românilor, el dură pridvorul boltit, cu patru stâlpi în lat și câte doi în lung, făcuți din piatră vărgată prin săpături în toată lungimea ei și împodobită sus și jos cu flori. El orândui de jur-împrejurul bisericii în formă de cruce ocnițe în două caturi, ferești a căror săpătură cu frunze, flori, vulturi cu două capete, păsări, fără să samene de la una la alta, rămân totdeauna o minune de închipuire în plan, de gingășie în lucru. El dădu ocnițelor de sus un chenar de sculptură cum nu se mai află aiurea și-l prinse cu plăci săpate, al căror model se află la mănăstirea de Argeș. Lui i se datorește și eleganța simplă a turnului din mijloc, asupra căruia se opresc privirile acelui ce descopere, în valea ei ocrotită, Cozia.”

Despre Grigorescu la Căldărușani

Despre Mănăstirea Căldă­ru­șani, un loc încărcat de duhovnicie, istorie și artă, găsim următoarea descriere între impresiile de călătorie ale lui Iorga: „Într-un loc pădurile par a se atinge, împrejmuind cu totul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într-o «căldare», o «căldăruşă», în care izvoare puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte, sorbită deasupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuţite: din loc în loc, ostroave mărunţele îşi arată ţepii de rogoz şi ierburi înalte; li se zice cociocuri, şi în desişurile lor se prind peştii ce fac ici şi colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apă călduţă. [...] O amintire încă, pe care o lasă vremea noastră - şi aceasta e o amintire frumoasă - este, supt acoperişul de tablă al unei fântâni, o pânză de Nicolae Grigorescu. Atunci când el era un tinerel zugrav de icoane de şaptesprezece ani, mâna sa, pe care n-o călăuzise nici învăţătura, nici sfaturile, a înfăţişat cu o deplină siguranţă, în preajma sfinţilor stâlciţi ai bizantismului corcit de dăunăzi, scena Izvorului Tămăduirii: Maica Domnului de sus, sfinţii de lângă dânsa, cutare chip de împărat bătrân sau de femeie prezic un maestru.”