S-a vorbit adesea, pe bună dreptate, despre moartea martirică a părintelui Daniil Sandu Tudor, petrecută în închisoarea de la Aiud (17 noiembrie 1962). La doar câteva zile distanță, se săvârșea din această viață un alt martir al lui Hristos, pe nedrept uitat, părintele Haralambie Vasilache, în închisoarea de la Gherla (23 noiembrie 1962). Cei doi părinți duhovnicești, la care, personal, l-aș adăuga pe poetul și medicul Vasile Voiculescu - plecat la Domnul la puțină vreme după eliberarea din închisoare -, sunt considerați martirii Rugului Aprins care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste.
Părintele Haralambie Vasilache s-a născut în 5 august 1910, fiind mai mic cu un an decât fratele său, pr. Vasile Vasilache, în localitatea Idrici (comuna Roşieşti, Vaslui), tatăl lor fiind preotul ortodox Gheorghe Vasilache. A făcut parte dintr-o familie cu șapte copii. A absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Huşi (1930) și Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Bucureşti (1934). Doctoratul l-a susținut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chișinău. A fost hirotonit diacon celib la Mănăstirea Adam, 15 august 1935, și a fost trimis să slujească la Parohia Domnească din Bârlad, apoi ca preot paroh în Lunca Banului (1937). Tot în anul 1937 a devenit preot și duhovnic al Catedralei Episcopale din Huși, pentru a fi chemat apoi la Catedrala Mitropolitană din Iași, din 1 septembrie 1938.
Date fiind convulsiile războiului, în martie 1944, pr. H. Vasilache pleacă în refugiu către Mănăstirea Govora (Vâlcea) alături de Mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu. Este oprit însă la București de fratele său, pr. Vasile Vasilache, pentru a sluji la Mănăstirea Antim. Pr. Haralambie Vasilache a fost tuns în monahism în 3 iunie 1944. Între lunile ianuarie și august 1946 a fost stareț al Mănăstirii Neamț, revenit la Mănăstirea Antim, a fost numit exarh al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Pentru o foarte scurtă perioadă, fusese și stareț al Mănăstirii Cernica (10 martie - 2 aprilie 1945).
După plecarea din această lume a Patriarhului Nicodim Munteanu (27 februarie 1948), frații Vasile și Haralambie Vasilache, care erau percepuți drept oameni ai vechiului regim și deci ostili puterii comuniste, au fost nevoiți să plece din București. Pr. Haralambie Vasilache ajunge iarăși la Mănăstirea Neamț (1948), apoi la Dobrovăț și, pentru mai mulți ani, la Schitul Pocrov (Neamț), din 21 decembrie 1951, unde stareț era deja din noiembrie 1949 fratele său de sânge, pr. Vasile Vasilache. Ulterior, tot la Schitul Pocrov, unde exista o mică comunitate monahală, avea să se retragă și tatăl celor doi, pr. Gheorghe Vasilache...
În ziua de 25 mai 1959, cei doi călugări, Vasile și Haralambie Vasilache, au fost îndepărtați brutal din monahism. Aceștia au revenit în locurile natale, la casa părintească din Vutcani (Vaslui), dar, neîndoielnic, au viețuit mai departe după regulile monahale. Apoi, la 15 septembrie 1959, cei doi frați sunt arestați. În urma unor anchete dure, au fost acuzați de activitate legionară - un laitmotiv în epocă -, de care însă erau total străini. Li s-a mai imputat susținerea unor conferințe cu tentă antisovietică și antibolșevică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, transmise parțial și la Radio (Iași și București).
Întrucât la percheziție au fost ridicate totodată mai multe scrieri ale celor doi teologi, inclusiv amintiri, și acestea au cântărit la dosar. Încadrat la delictul de „uneltire contra ordinii sociale”, pr. Haralambie Vasilache, alături de fratele său, pr. Vasile, și-a primit sentința în data de 22 martie 1960: Tribunalul Militar Iași l-a condamnat la 7 ani de închisoare. Pr. Haralambie Vasilache și-a executat pedeapsa în închisorile Bacău, pe parcursul anchetei, Jilava și Gherla (din 18 mai 1960). În penitenciar, sănătatea părintelui Haralambie Vasilache s-a deteriorat accentuat și moare în ziua de 23 noiembrie 1962. Osemintele pr. Haralambie Vasilache au fost aduse mai târziu în cimitirul de la Mănăstirea Cernica (1970).
Iată o mărturie importantă notată de N. Steinhardt, cu care a pătimit în închisoarea de la Gherla și căruia pr. Haralambie i-a fost primul duhovnic: „Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V[asilache] aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se afla, întâmpina sfârşitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruieşte şi mie câtva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. (...) Părintelui Haralambie - ca unui sfânt - cutez să-i împărtăşesc - e primul - cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumate înainte, în celula douăzeci şi cinci. (...) Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales - e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort - să le iau drept fireşti, drept ceva neexcepțional, care să nu mă scoată din făgaşul cât se poate de comun al vieţii de obşte. Un gând bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; când trece, se întâmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine. Facem şi planuri de viitor, părintele - ca orice muribund autentic - fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi. Dar nu mai trec decât puţine zile şi se produce o hemoragie puternică. Îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei de unde, noi stând cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele - ridicându-l de pe jos - îl cară la infirmerie. Am aflat mai târziu că a murit a doua zi” („Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pp. 94-95 și 97).
Părintele martir Haralambie Vasilache a făcut parte la rândul său din obștea Mănăstirii Antim în perioada întâlnirilor Rugului Aprins (1944-1948), la care a ținut două conferințe. Despre pr. Haralambie a publicat mărturii și fratele său, pr. Vasile Vasilache, fost stareț al Mănăstirii Antim în vremea Rugului Aprins, în volumul „De la Antim la Pocrov” (Ed. Eikon, 2015). De asemenea, a fost reeditată și cartea care a devenit act de acuzare pentru pr. Haralambie Vasilache, anume: „Altarul spiritualității românești” (Ed. Eikon, 2018, publicată inițial în 1942). Ostile comunismului au fost considerate și alte scrieri, aflate în manuscris, ale pr. Haralambie Vasilache. Abia acestea vor fi fost mai prețioase, consideră fratele său, pr. Vasile Vasilache: scrieri și jurnale de idei ale pr. Haralambie care, din păcate, nu au mai fost recuperate din arhivele fostei Securități.
...Rândurile de mai sus au mai fost publicate de subsemnatul, dar le reiau și aici, aduse la zi, pentru a reaminti personalitatea părintelui Haralambie Vasilache care abia urmează a fi cercetată și descoperită.
