Câțiva dintre membrii Rugului Aprins au reușit să-și îndeplinească visul unui pelerinaj în Sfântul Munte. Cel mai cunoscut dintre aceștia, după Sandu Tudor, viitorul Părinte Daniil, este Părintele Petroniu Tănase care a și primit binecuvântarea de a se nevoi în Sfântul Munte, la Schitul Prodromu, al cărui stareț a devenit.
În istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Petroniu Tănase este monahul român care a avut cea mai mare responsabilitate pe Sfântul Munte Athos. Chiar dacă unii călugări athoniți susțin că Părintele Petroniu era foarte stimat, dar nu prea iubit - din cauza asprimii sale monahale la care singur se supunea, dar îi chema stăruitor și pe confrații săi -, realitatea este că o personalitate de o asemenea anvergură lasă urme și duhovnicești, și de ordin material care nu pot fi uitate. Practic, Schitul Prodromu a fost revigorat de Părintele Petroniu, iar dacă astăzi are din nou o viață înfloritoare atât duhovnicească, cât și materială, aceasta i se datorează în bună măsură. Una dintre dovezile recunoașterii este și aceea că osemintele Părintelui Petroniu au fost mutate, alături de cele ale fondatorului așezământului monahal românesc, părintele Nifon Ionescu, sub Altarul bisericii Schitului Prodromu, unde s-a construit special o mică capelă, recent pictată de talentatul părinte Matei Andriucă. Până când Părintele Petroniu Tănase va fi canonizat, fiindcă această propunere a fost făcută oficial deja către Patriarhia Ecumenică.
Părintele Petroniu Tănase (1916-2011) a ajuns pe Sfântul Munte într-un prim pelerinaj în anul 1966. Foarte impresionat de viața athonită, răspunde chemării de a pleca definitiv acolo în anul 1978 și se închinovează chiar la Schitul Prodromu, unde va fi protosinghel, duhovnic și bibliotecar. Va fi ales egumen al schitului în 15 octombrie 1984 și îl păstorește până la mutarea sa la Domnul.
Firesc, au fost și alte personalități ale Rugului Aprins care, în timp, au făcut pelerinaje la Muntele Athos. Aflat permanent în umbră din momentul retragerii din scaunul de Mitropolit al Bucovinei, IPS Tit Simedrea era în anii interbelicului românesc una dintre personalitățile cele mai importante ale Bisericii Ortodoxe Române. Tit Simedrea este ales Episcop-vicar al Arhiepiscopiei de București cu titlul Târgovișteanul în anul 1926. În această calitate, întrucât cunoștea bine câteva limbi de circulație (engleză, franceză, germană, rusă), este trimis la mai multe conferințe și întâlniri internaționale, ca reprezentant al BOR, precum Lausanne (1927), Sofia (1929), Istanbul (1929), Muntele Athos, Vatoped (1930). Fiindu-i permanent mentor și protector, PS Tit Simedrea îi dăduse lui Sandu Tudor o recomandare pe baza căreia poetul Gândirii ajunge la Sfântul Munte. Așadar, Episcopul-vicar Tit Simedrea, membru al Rugului Aprins, va fi oaspete al Mănăstirii Vatoped, în calitate de reprezentant oficial al BOR, cu un an după pelerinajul lui Sandu Tudor - despre care am scris aici, în Ziarul Lumina, acum o săptămână.
Chiar dacă inițial a trecut ca simplu pelerin (1957) și părintele Andrei Scrima ajunge mai târziu pe Sfântul Munte Athos, în calitate oficială de reprezentat al Patriarhului Ecumenic. Membru emblematic al Rugului Aprins, părintele Andrei Scrima este și autorul câtorva studii despre Sfântul Munte, publicate în reviste internaționale, traduse ulterior în limba română în volumul Despre isihasm (Editura Humanitas, București, 2003).
Faptul că la Schitul Prodromu era deja Părintele Petroniu Tănase a favorizat negreșit și a atras vizite ulterioare ale altor membri ai Rugului Aprins. Au ajuns aici, pe rând, Părintele Sofian Boghiu (de două ori), părintele Felix Dubneac, studenți și ucenici ai Rugului Aprins, precum Andrei Paleolog, fiind trimis oficial al UNESCO (Paris) pentru restaurarea unor monumente athonite, ori arhitectul Nicolae Rădulescu. Cel din urmă, singurul care mai trăiește dintre cei care au fost arestați în lotul Rugului Aprins, a avut și o mică corespondență cu Părintele Petroniu Tănase și a ajutat periodic Schitul Prodromu cu o modestă sumă de bani. Vizita sa la schitul românesc a fost prilejuită de faptul că a contribuit în calitate de arhitect cu expertiza sa la restaurarea schitului.
Indiferent de „pretextele” sub care au ajuns pe Sfântul Munte toți cei enumerați, amprenta duhovnicească cu care au revenit apoi în lume a fost adâncă - ceea ce au și constatat în mărturii ulterioare.
Părintele Sofian Boghiu, de pildă, a consemnat în câteva pagini de jurnal gânduri, impresii și trăiri duhovnicești prilejuite de cele două pelerinaje athonite. Iată de pildă un mic portret al Părintelui Petroniu, aflat deja la Schitul Prodromu în luna mai 1981 (publicat în Jurnal, Arhim. Sofian Boghiu, Editura Bizantină, 2019, p. 314): „Părintele Petroniu: ...minte clară, curat la suflet și la trup, om de jertfă deplină. Uită de el pentru binele obștii. Tipul îmbunătățit al călugărului athonit. Foarte cunoscut, iubit și respectat în tot Sfântul Munte. Bun gospodar, econom fără să fie zgârcit, om de cultură, citește mult, reține tot. Îi plac florile și tot ce este frumos. Vorbește și scrie în franceză și greacă, colaborează la revista Sfântului Munte. Are o deosebită simplitate și multă distincție în chip și în vorbă. Ochii mari, pătrunzători, părul și barba neatinse de foarfecă, îmbrăcămintea simplă, uzată, dar curată și bine așezată pe trupul lui înalt, sprinten, deprins cu nevoința, cu postul, metaniile și cumpătarea în toate...”
Ca un perfect legato cu articolul anterior, publicat acum o săptămână, voi relua aci și câteva rânduri memoriale ale Părintelui Petroniu Tănase despre prima oară când i s-a vorbit despre Sfântul Munte (în cartea Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Schitul Prodromu - Muntele Athos & Editura Bizantină, 2002, pp. 33-34): „Era prin anii 1936-1937, la Mănăstirea Cernica de lângă București, unde eram elev la Seminarul monahal; din când în când, primăvara, toamna, venea Părintele Gala Galaction cu câțiva prieteni. Ne adunam toți elevii sub un nuc mare din incinta mănăstirii, iar un domn, îmbrăcat elegant și cu barbișon, ne vorbea despre lucruri pe care nu le auzisem nici la Mănăstirea [Neamț] unde ucenicisem câțiva ani și nici profesorii seminarului nu le spuneau. Ne vorbea despre frumuseți duhovnicești aflate la Sf. Munte, în manuscrise din biblioteci mănăstirești, despre Filocalie, despre Rugăciunea minții. Mi-a rămas neștearsă din minte imaginea de la Sf. Calist, a lăutarului cu capul plecat pe alăută, răpit de frumusețea cântării, cu care voia să ne atragă luarea aminte asupra rugăciunii celei de gând.
Acel domn era Sandu Tudor - scriitorul, mai apoi ieromonahul Agathon și, la urmă, ieroschimonahul Daniil. Mai târziu aveam să cunosc bucuria de a viețui împreună cu el la Mănăstirea Antim din București și să ne întâlnim adesea pe meleagurile Moldovei, la Mănăstirea Slatina și la Schitul Rarău, unde a fost egumen spre sfârșitul vieții”.
Mărturia Părintelui Petroniu continuă cu alte câteva pagini, rotunjind un foarte reușit medalion al personalității Părintelui Daniil fiindcă, se-nțelege, descinderea sa definitivă în Sfântul Munte i se datorează, într-o anume măsură, și fondatorului Rugului Aprins. Smerite portrete ale sfinților despre alți sfinți și martiri contemporani...
