Pomenirea morţilor, manifestarea dragostei faţă de cei plecaţi dintre noi

Având în centru învăţătura despre învierea lui Hristos, garanţie a învierii tuturor, Biserica nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului. De aceea, cei care au murit şi nu mai sunt printre noi nu sunt uitaţi: ei sunt pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie, iar sâmbăta, îndeosebi, se săvârşesc slujbe speciale, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască fericirea cea veşnică.

Potrivit învăţăturii Bisericii, omul nu dispare odată cu momentul morţii, nu trece în nefiinţă - după cum se exprimă unii semeni ai noştri. Chiar dacă trupul rămâne neînsufleţit, este îngropat şi se descompune, sufletul îşi continuă existenţa în lumea veşniciei. Mai mult, la momentul stabilit de Dumnezeu, trupul va învia, se va uni din nou cu sufletul, iar omul va trăi veşnic, fie într-o înaintare continuă în relaţia cu Dumnezeu, fie într-o îndepărtare tot mai mare de El. Legătura dintre suflet şi trup este foarte strânsă, pentru că numai împreună alcătuiesc natura umană. Sfântul Grigorie de Nyssa (†384) spune că sufletul, chiar după despărţirea de trup, prin moarte, păstrează imprimate în sine, ca o pecete, însuşirile trupului, astfel încât, la înviere îşi va recunoaşte şi îşi va reconstrui trupul său: „Cu toate că firea ţine uneori elementele materiale despărţite din pricina însuşirilor deosebite ale fiecăruia, ţinându-le pe fiecare în altă parte, totuşi sufletul se află în fiecare, ţinându-se, prin puterea de cunoaştere, în elementele trupeşti care îi sunt proprii, stăruind în acestea până când se va face din nou unirea acestor elemente împrăştiate, în vederea unei reînnoiri a trupurilor descompuse. Şi aceasta este, propriu-zis, ceea ce numim noi înviere”.

Crezând în înviere şi mărturisind legătura strânsă care există între suflet şi trup, Sfinţii Părinţi au hotărât ca Biserica să facă pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, să se roage pentru ei, mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Este dovada dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt printre noi şi care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului.

La fiecare Sfântă Liturghie, la Proscomidie, sunt pomeniţi cei adormiţi şi se scot părticele (miride) din prescură, care sunt aşezate pe sfântul disc, lângă Sfântul Agneţ. Numai la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nu se fac pomeniri, deoarece nu există Proscomidie, Cinstitele Daruri fiind aduse şi sfinţite la Liturghia anterioară a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare.

Slujbele de pomenire a celor adormiţi

Slujbele de pomenire a celor adormiţi poartă numele de „parastas”, termen provenit din limba greacă şi însemnând „înfăţişare înaintea cuiva”, „mijlocire”, deci mijlocire la Dumnezeu pentru cei morţi.

Se săvârşeşte parastas la anumite intervale după înmormântare, fiecare termen de pomenire având o justificare a sa: la trei zile, în amintirea Învierii Domnului, începătura şi încredinţarea învierii tuturor; la nouă zile, în amintirea Ceasului al noulea, când Hristos, înainte de a muri, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi cei morţi ai noştri; la 40 de zile, în amintirea Înălţării la cer a Domnului Hristos; la trei luni, la şase luni, la nouă luni, în cinstea şi spre slava Sfintei Treimi; la un an, după exemplul primilor creştini care considerau ziua morţii ca zi a naşterii pentru viaţa cea de veci; în fine, în fiecare an până la şapte ani, şapte fiind considerat număr sfânt. Aceste explicaţii îşi află întemeierea prin raportarea directă la Dumnezeu. Există însă şi alte explicaţii complementare, care se bazează pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc până la completa lui putrezire. La trei zile de la moarte, faţa omului începe să se desfigureze; la nouă zile, trupul mortului începe să se strice, în afară de inimă; la 40 de zile, se descompune şi inima.

La parastas, se aduc la biserică: colivă, prescuri (colaci) şi vin. Tot atunci se împart alimente şi haine pentru cei pomeniţi. Astfel, rugăciunile pentru cei morţi sunt însoţite şi de fapte ale milosteniei, care îi unesc pe cei care le săvârşesc cu cei pentru care se face milostenie, dar şi cu cei cărora li se face milostenie.

Sâmbăta, zi de pomenire a celor adormiţi

Pentru Biserică, sâmbăta este ziua dedicată pomenirii celor plecaţi din viaţa aceasta. De ce sâmbăta? Deoarece este ziua când Dumnezeu

S-a odihnit după ce a creat întreaga lume şi pe om. Este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul S-a pogorât la iad, ca să-i elibereze din el pe toţi drepţii cei din veac adormiţi. Moartea lui Hristos a restaurat cea de-a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Pentru aceasta, şi Sfinţii Părinţi au considerat sâmbăta ca potrivită pentru săvârşirea pomenirii celor adormiţi, întrucât premerge duminicii, ziua Învierii - „cea dintâi zi” a noii creaţii sau „a opta zi”, a veacului ce va să fie.

În cursul anului, există două sâmbete în care sunt pomeniţi toţi cei adormiţi „întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice”. În aceste două sâmbete se înalţă rugăciuni către Dumnezeu nu numai pentru cei apropiaţi din neamul nostru, pe care îi ştim, ci şi pentru cei care, morţi în condiţii vitrege sau neştiuţi de nimeni, n-au avut poate parte de slujba de înmormântare şi de pomenirile cuvenite.

Cea dintâi este sâmbăta dinaintea duminicii Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor („moşii de vară”). Biserica face atunci pomenirea generală a morţilor şi se roagă ca şi ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, a Cărui pogorâre se prăznuieşte în ziua următoare.

Cea de-a doua sâmbătă este cea de dinaintea lăsatului sec de carne, în perioada ce premerge Postului Paştilor („moşii de iarnă”). Aşa după cum ne spune cartea Triodului, facem acum pomenirea morţilor întrucât a doua zi se prăznuieşte a doua venire a lui Hristos şi înfricoşătoarea Judecată: „prin aceasta Biserica înduplecă pe înfricoşătorul şi dreptul Judecător să aibă, faţă de suflete, obişnuita Sa milă şi să le aşeze întru desfătarea cea făgăduită”.

Sunt însă şi zile în care nu se fac deloc parastase pentru cei morţi, deoarece acestea marchează momente importante din istoria mântuirii noastre. Fie că sunt zile de bucurie sau de întristare, cer din partea noastră o atenţie deosebită, or, pomenirea celor adormiţi din neamul nostru, care este însoţită în mod inevitabil de întristare, poate să ne distragă atenţia de la evenimentul pe care suntem chemaţi să îl pătrundem, să îl înţelegem şi să îl trăim. Astfel, zile sau perioade de bucurie când nu se fac pomeniri ale morţilor sunt: duminicile de peste an, pentru că duminica este ziua învierii Domnului, prin urmare, o zi de bucurie, iar nu de întristare; perioada dintre Naşterea şi Botezul Domnului şi întreaga Săptămână Luminată, când trăim cele două mari evenimente din viaţa Bisericii - naşterea şi Învierea Domnului. De altfel, în aceste două perioade, nu se posteşte. Zile de întristare la care trebuie să participe întreaga Biserică, depăşind întristarea individuală, sunt: perioada de la lăsatul sec de carne până în sâmbăta întâia a Postului Mare (Sâmbăta lui Teodor) şi cea din sâmbăta lui Lazăr (Sâmbăta Floriilor) până în Duminica Învierii, când atenţia creştinului trebuie să fie îndreptată spre evenimentele din viaţa Mântuitorului petrecute în Săptămâna Patimilor. În fine, nu se fac pomeniri ale morţilor în zilele de rând ale Postului Mare (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri) deoarece în aceste zile se săvârşeşte numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care nu are Proscomidie.

▲ În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi

„Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, Îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi.” (pr. Alexander Schmemann, „Postul cel Mare”).