Înveşmântat în deplină tăcere, trupul Cuviosului Dimitrie odihneşte într-o raclă de argint, aşezat spre închinare credincioşilor în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Până astăzi, Sfântul se descoperă aşa cum a făcut în toată vieţuirea sa pe acest pământ. Cuvintele sale sunt faptele. Dar cine ar putea număra toate semnele minunate şi darurile pe care Sfântul le-a revărsat asupra credincioşilor în aproape două veacuri şi jumătate de când a poposit la noi? Tocmai de aceea, Cuviosul e cunoscut în popor ca Sfântul Dimitrie făcătorul de minuni. Iar locuitorii Capitalei sunt îndreptăţiţi să îl preţuiască în mod deosebit, numindu-l Ocrotitorul Bucureştilor.
De-a lungul anului, la racla Sfântului se perindă foarte mulţi pelerini, de toate vârstele şi de toate stările. Ce caută ei? Ce vor să găsească? Există minuni şi în zilele noastre cu oameni vii, anonimi, care pot da mărturie în orice clipă.
Într-o zi de dimineaţă devreme, un tată cu trei copii, răvăşit de durere, a urcat treptele Catedralei Patriarhale din Bucureşti să se roage pentru soţia sa aflată la spital, în comă. Medicii aşteptau acceptul soţului pentru a o deconecta de la aparate, deoarece nu îi mai dădeau şanse să trăiască. Acasă mai aşteptau alţi doi copii. Teama că nu o vor mai avea alături pe mama care le-a dat viaţă a umplut ochii micuţilor de lacrimi. Plângând, tatăl a îngenuncheat la racla Sfântului Dimitrie şi s-a rugat timp de o oră. S-a ridicat apoi şi a mers la spital, unde într-o hărmălaie de nedescris, soţia sa, de acum sănătoasă, cerea să fie lăsată să meargă la Sfântul Dimitrie. După câteva ore, a venit pe propriile picioare la catedrală şi a mărturisit că i s-a arătat o persoană, care a luat-o de mână şi i-a spus: „Mergi acasă la copii şi la soţ pentru că te aşteaptă!”. Femeia, care trebuia să moară, după calculele medicilor, a venit împreună cu cei cinci copii să mulţumească Sfântului Dimitrie, care le-a ascultat strigătul de ajutor. Această minune a fost confirmată de medicul de gardă, care cunoştea situaţia persoanei respective şi care, din ateu convins, în prezent urcă zilnic Dealul Patriarhiei pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi pentru a se închina Sfântului.
O viață sub semnul discreției absolute
A te atinge de sfinţenie şi a începe mai apoi să raţionalizezi şi să construieşti teorii este o impietate, neîngăduită nici chiar ştiinţei secolului XXI, care încearcă să cuprindă totul în teoreme. Simplitatea lui Dumnezeu, care se manifestă şi în sfinţii Săi, ne învaţă să fim firești în comportament şi în gândire, pentru a primi mângâierea Duhului Sfânt.
Atât de discretă i-a fost vieţuirea Sfântului Dimitrie cel Nou pe acest pământ, încât nu se cunoaşte cu exactitate perioada în care a trăit. Cele mai multe surse spun că ar fi trăit în vremea împăraţilor vlaho-bulgari (în secolele XII-XIV), într-un sat mic, numit Basarabi, aşezat pe valea râului Lom. Tradiţia spune că Sfântul Dimitrie s-a născut într-o familie de oameni modeşti şi foarte credincioşi. Se păstrează cu certitudine faptul că încă din copilărie se îndeletnicea cu păstoritul vitelor. Se întâmplă, uneori, să judecăm lucrurile, împrejurările şi oamenii după înfăţişare. Oare dacă l-am fi cunoscut pe Sfântul Dimitrie cel Nou, în timpul vieţuirii sale pământeşti, cum ne-am fi purtat faţă de el? După aspectul său exterior era doar un simplu păstor. Hainele şi hrana îi erau cât se poate de modeste. Chiar se spune că nu lua niciodată nimic de la nimeni. Se hrănea doar cu fructe şi apă. Iar traiul pe care îl avea nu îi aducea nici o slavă lumească. Tăcerea în care vieţuia mai tot timpul ni l-ar fi înfăţişat ca pe un ciudat. Şi dacă l-am fi văzut umblând cu un picior desculţ, vreme de trei ani, oare cum l-am fi privit...? Şi totuşi, chiar dacă înfăţişarea din afară a lui Dimitrie nu vădea viaţa sa tainică, în adâncul inimii sale se întâlnea cu Dumnezeu. Această întâlnire lucrează până în prezent pentru noi prin trupul său, care a trecut prin focul încercărilor şi a dobândit sfinţenia.
Vieţuirea discretă a Cuviosului l-a condus şi spre o mai profundă comuniune cu Dumnezeu. Îndepărtându-se de rudenii şi cunoscuţi şi mergând pe apa Lomului în sus, a intrat ca vieţuitor în mănăstirea din preajma satului natal, ale cărei chilii erau săpate în malul înalt de piatră al râului Lom. Iubirea pentru Dumnezeu, din inima sa, i-a luminat paşii în căutările aspre ale întâlnirii cu mângâierea negrăită a Duhului Sfânt. Întuneric şi piatră în exterior, dar în adâncul sufletului său era frumuseţe de negrăit. Prin îndeletnicirea umilă de păstor a transfigurat realitatea banală a zilei şi a locului în virtute şi frumuseţe veşnică, din care ne hrănim şi noi astăzi. Probabil că nu avea multă ştiinţă de carte, dar, cu toate acestea, dobândise cunoştinţa cea mai presus de cunoaştere. Astfel, prin tainică descoperire şi-a cunoscut sfârşitul. Şi, ca dovadă a încredinţării totale în mâinile lui Dumnezeu, dar şi ca mare discreţie, s-a culcat între două pietre mari de pe malul Lomului. Gest cutremurător şi, poate, de neînţeles pentru contemporani şi cu atât mai mult pentru omul modern. Trupul său, rămas nevătămat, multă vreme a stat între acele lespezi. Şi, după cum se spune, odată a venit mare apa Lomului, încât surpa copacii de pe mal, podurile de peste el şi în învolburarea sa ducea la vale bolovani mari. Atunci şi moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou au căzut în apă, rămânând acolo vreme îndelungată.
Vindecarea copilei
Chiar mai înainte de a fi găsit în apa Lomului, Cuviosul Dimitrie a început să facă semne minunate. „Eu te voi vindeca pe tine...”, au fost primele cuvinte lucrătoare prin care Cuviosul a început să îşi arate ajutorul pentru oamenii aflaţi în nevoi. Ne-am fi aşteptat ca trupul său să fi fost cuprins de stricăciunea pe care o aduce trecerea anilor, dar n-a fost aşa. După un timp, s-a arătat în vis unei copile bolnave, spunându-i că o va vindeca, dacă îl va scoate din apa Lomului. Şi într-adevăr a vindecat-o de neputinţa ei, după ce părinţii copilei au scos trupul Cuviosului din apă.
Ceea ce părea a fi o comoară strălucind în apa Lomului s-a dovedit a fi un mărgăritar de valoare spirituală de necuprins în termeni omeneşti. De fapt, un dar al lui Dumnezeu pentru mângâierea şi întărirea noastră, a celor mult mai slabi şi şovăielnici în credinţă. Trupul binemirositor al Sfântului a fost aşezat atunci în satul Basarabi. Vestea acestei descoperiri l-a determinat pe domnitorul Ţării Româneşti (al cărui nume nu s-a păstrat) să trimită preoţi şi boieri pentru a aduce moaştele Cuviosului în ţara noastră. Dar, la momentul respectiv, Sfântul nu a dorit aceasta. Aşa că boierii şi preoţii trimişi de Vodă nu l-au putut transporta decât până la Russe. De aici, Sfântul nu a mai putut fi mişcat. Eforturile lor au fost zadarnice, carul purtat de vitele neîncercate la jug s-a întors singur în mijlocul satului Basarabi. Aflând voia Sfântului, domnitorul român a trimis materiale şi a construit o biserică, chiar pe locul unde s-a oprit carul cu moaştele sale.
Dintru început, Cuviosul Dimitrie a avut o lucrare deosebită în viaţa oamenilor, călăuzindu-i mereu, tainic, spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Mulţi dintre oamenii care i se închinau îşi doreau să aibă şi ei o părticică din moaştele sale, dar Sfântul nu a permis aceasta niciodată. Aşa s-a întâmplat şi cu Aspra şi Ecaterina, două surori din Cernavodă, care ridicând o frumoasă biserică, au dorit şi ele să aibă o bucăţică din moaştele Sfântului. Şi, după ce s-au închinat, au luat, pe furiş, o părticică din trupul acestuia. Dar destul de mare le-a fost surpriza, căci dorind să plece, caii nu au mai reuşit să mişte căruţa din loc, oricât îi îndemna vizitiul. Pentru a putea pleca, cele două surori au fost nevoite să îşi recunoască greşeala şi, cu pocăinţă, au înapoiat fărâma din moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou.
Se cunoaşte şi o altă întâmplare în care un monah, pe nume Lavrentie, închinându-se cu suita Mitropolitului Nichifor de Târnovo, a încercat să rupă, cu gura, o mică părticică din moaştele Sfântului. Dar, spre surprinderea tuturor, acesta a rămas mut şi cu gura deschisă. Şi-a revenit abia după ce a căzut la picioarele Sfântului Dimitrie şi, cu lacrimi, i-a cerut iertare.
O întâmplare asemănătoare a avut loc, în urmă cu câţiva ani, la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Patriarhală. O persoană a venit şi s-a plâns că îi curge sânge din buricele degetelor, iar medicii nu găsesc nici un remediu pentru a o vindeca. A mărturisit ceea ce a trăit cu ani în urmă, când, supărată pe mama sa, care venea prea des la moaştele Sfântului Dimitrie, a venit şi ea, iar când a ajuns la raclă a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului acolo unde sunt expuse pentru sărutat. După ce s-a spovedit şi a cerut iertare Sfântului, această persoană a venit de mai multe ori la Sfântul Maslu, iar peste un timp s-a făcut bine.
Doctorul cu cai albi
Lucrarea tainică a Sfântului Dimitrie e de necuprins în cuvinte. „Să te duci şi să plăteşti doctorul ce tocmai a plecat cu trăsura cu cai albi.” Nu mică i-a fost uimirea soției căreia, în miez de noapte, soţul paralizat şi imobilizat i-a strigat să se ducă să plătească medicul, care tocmai plecase spre Bucureşti într-o trăsură trasă de doi cai albi. Frumuseţe şi discreţie. Numai cu o zi înainte femeia, copleşită de suferinţă şi amar, vărsase lacrimi şi tot năduful ei la racla Sfântului: cum soţul său a paralizat din cauza băuturii, cum, deşi imobilizat la pat o certa, o înjura şi chiar o lovea cu ce apuca. Atâta întuneric biata femeie n-a mai putut duce. Cu inima strânsă, cu ultima picătură de nădejde, a venit pe jos la Cuviosul, tocmai dintr-o comună din preajma Bucureştiului. Era într-o dimineaţă a anului 1955. A citit Acatistul la racla Sfântului şi după o vreme a plecat acasă, unde a ajuns seara târziu. S-a furişat încet în casă, să n-o simtă soţul. Pe la miezul nopţii, bolnavul a început să o strige cu glas tare: „Du-te şi plăteşte medicul cu cai albi...!“ „Nu, omule, nu am chemat nici un medic din Bucureşti...“, i-a răspuns soția. „Ce tot vorbeşti!?, a răspuns uimit bărbatul femeii. Acum a fost doctorul la mine şi mi-a spus că tu l-ai chemat să mă consulte! De ce n-ai venit să-i plăteşti? Chemi doctorul şi îl laşi să plece aşa? A plecat acum 5 minute de la mine. Am văzut eu cum s-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti. M-a uns cu untdelemn pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să te mai înjur, căci mă voi vindeca”. Într-adevăr, dimineaţa soţul s-a ridicat pe picioarele sale şi şi-a redobândit pe deplin sănătatea. Atunci soţia a alergat din nou la „doctorul cu cai albi”, de această dată pentru a-i mulţumi cu lacrimi de bucurie.
„Vino după mine! Vino la Dimitrie!”
Nu ştim niciodată ce taină poartă omul aflat aproape de noi. Îl vedem sau poate nici nu avem ochi şi răbdare să îl simţim că e chiar lângă noi. Uneori paşii ni se intersectează. O fi lumină? O fi întuneric în inima lui? Dar zgomotul oraşului şi, mai ales, zgomotul din adâncul meu nu mă lasă să îi aud cântecul. Nu mă lasă să îi simt frumuseţea unică de fiu al lui Dumnezeu. Un om asemenea multor oameni (pe care în descrierea noastră am ales să îl numim Ion) a cunoscut şi el mângâierea Sfântului Dimitrie cel Nou. A avut o viaţă asemenea celei din romanele de aventuri, la limita supravieţuirii şi a degradării maxime a condiţiei umane. A crescut la căminul de copii, într-un mediu extrem de traumatizant. A cunoscut dezumanizarea şi sărăcia la treapta cea mai de jos. A furat, a tâlhărit, a fost traficant de oameni, s-a bazat pe forţa pumnului şi a vrăjilor. A vândut droguri. A avut bani, dar a şi cerşit dragostea lui Dumnezeu, când a ajuns în pragul sinuciderii: „Când am decis să mă arunc în faţa unei basculante, am făcut un pas, doi şi la al treilea am simţit cum o mână m-a tras înapoi de umăr. De frică m-am dat înapoi, crezând că m-a văzut cineva, dar nu era nimeni. Doar auzeam un glas care îmi spunea foarte puternic în gând: «Vino după mine! Vino la Dimitrie, la Mitropolie!» Iar când am intrat pentru prima dată la Mitropolie, am simţit tainic că Dumnezeu mi l-a dat pe Sfântul Dimitrie ca părinte ocrotitor care să îmi aline toate durerile şi suferinţele. Când mă duceam la Sfântul Dimitrie simţeam o uşurare, o pace care mă făcea să nu mai plec din biserică, aş fi vrut să dorm lângă el acolo”. Vedem cum dragostea Sfântului nu se termină niciodată. Creşte mereu cu mângâierea pe care o dă fiecăruia: „Numai noi, păcătoşii cei mai mari, cunoaştem cu adevărat ceea ce poate să ierte Dumnezeu”, mărturisea Ion.
Minunea din fiecare dimineață
Avem impresia, uneori, că Sfântul învăluit, de veacuri, în tăcerea sa transcendentă nu cunoaşte nimic despre noi, despre greutățile noastre. Şi ne întrebăm, poate sfidător uneori, aşteptând un răspuns care să ne contrazică: mai coboară Sfântul şi la noi, poate el dărui un răspuns lucrurilor mărunte din viaţa noastră? Da, dar Sfântul Dimitrie nu coboară, ci ne ridică pe noi la înălţimea dragostei dumnezeieşti.
Mulţi, chiar foarte mulţi oameni au cunoscut prezenţa lucrătoare a Cuviosului în viaţa lor de când acesta se află în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Fiecare om păstrează această întâlnire ca pe o taină ce nu o poate exprima în cuvinte, sporind astfel şi mai mult taina şi discreţia Sfântului. Pentru fiecare pelerin în parte, care i-a cerut ajutorul cu credinţă, a săvârşit câte o faptă minunată, în special vindecări de boli sau izbăvire de la moarte în chip minunat, dar şi oraşul Bucureşti l-a izbăvit de mari necazuri. Însă constatăm că Sfântul Dimitrie săvârşeşte permanent o minune, care se poate observa mai ales în fiecare dimineaţă, când preotul slujitor deschide racla în care odihnesc de ani de zile sfintele moaşte ale Cuviosului. Această minune este, de fapt, mireasma care se simte ieșind din trupul Sfântului. Mireasma ne dovedeşte prezenţa harului lui Dumnezeu în trupul Sfântului pe care el l-a dobândit încă din viaţa pământească prin rugăciune permanentă şi osteneli creştineşti. Această mireasmă nu seamănă cu mireasma florilor sau a parfumurilor. Este ceva cu totul aparte, ca o căldură care învăluie pentru câteva momente pe închinător şi provoacă bucurie sufletească pelerinului. De multe ori această mireasmă a Sfântului Dimitrie se simte de la distanţă, iar în timpul zilei, când racla este deschisă pentru cinstirea sfintelor moaşte, se simte doar la mâna Sfântului. Mireasma bineplăcutului lui Dumnezeu se simte multă vreme şi în veşmântul său, după ce este schimbat şi i se pune altul nou. Aşa se face că atunci când un veşmânt pe care l-a „purtat” Sfântul este dăruit unei biserici spre închinare, este aşezat într-o raclă frumoasă, deoarece este o relicvă purtătoare de har dumnezeiesc, care ne vine de la Dumnezeu prin mijlocirea Cuviosului Dimitrie cel Nou. Astfel, adierea înmiresmată din veşmântul Sfântului arată că Dumnezeu i-a dăruit prietenului Său harul Sfântului Duh şi darul de a face minuni în viaţa oamenilor. Aceasta ne îndeamnă să îl chemăm în rugăciune pe Sfântul Dimitrie cel rugător pentru noi şi mijlocitor al nostru către Bunul Dumnezeu.
An de an, la 27 octombrie, mii şi mii de pelerini urcă Dealul Patriarhiei. Ce caută ei? Ce vor să găsească? Ori mai bine spus ce au aflat de revin în fiecare an? Căci fie frig, fie ploaie sau vânt, vin să se bucure împreună de harul care pogoară peste cei care participă la sărbătoare. La urcare pasul e greu. Iar aşteptarea la rând pentru închinarea la moaştele Sfântului poate dura şi câteva ore bune. Dar la plecarea către casă, privirea e senină şi sufletul mângâiat. Şi o întâlnire cu asemenea mari daruri merită mereu efortul. Aceasta este lucrarea tainică a slăvitului de Dumnezeu, Cuviosul Dimitrie.
În fiecare dimineaţă pornim la îndeplinirea datoriilor cotidiene. Căutăm cele pământeşti ale zilei şi adesea uităm de împlinirea în celălalt plan, cel al veşniciei. Sfântul Dimitrie a fost și el asemenea nouă, om cu slăbiciuni. Putem oare și noi să fim asemenea lui, adică să dobândim frumuseţea şi dragostea care nu pier niciodată?
