Semnificaţiile duhovniceşti ale engolpionului şi crucii pectorale

"Oamenii trebuie să treacă dincolo de observaţiile superficiale specifice unor opere de artă şi să vadă semnificaţia duhovnicească, de întărire în relaţia cu Hristos Mântuitorul, a acestor însemne arhiereşti", sunt cuvintele preotului Augustin Rusu, consilier patriarhal la Cancelaria Sfântului Sinod, cu privire la însemnele arhiereşti. Părintele ne-a vorbit despre originea, semnificaţia şi rolul engolpionului şi ale crucii pectorale.

Potrivit arhimandritului Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe lângă veşmintele propriu-zise (stiharul, epitrahilul, brâul, bederniţa, mânecuţele), arhiereul foloseşte în slujirea sa şi alte veşminte, specifice doar rangului său, cum ar fi: mitra, mantia, omoforul mic şi mare, sacosul. De asemenea, o importanţă aparte o au şi distincţiile, insignele sau ornatele corespunzătoare treptei arhiereşti, şi anume: engolpionul, crucea pectorală, toiagul, cârja arhierească, dicherul şi tricherul, şi vulturul (potnoja). În trecut, mantia şi cârja erau purtate doar de arhimandriţii mitrofori.

Bogăţie de daruri şi de simboluri

"Oamenii trebuie să treacă dincolo de observaţiile superficiale specifice unor opere de artă şi să vadă semnificaţia duhovnicească, de întărire în relaţia cu Hristos Mântuitorul, a acestor însemne arhiereşti. Nu trebuie scoase din contextul profund liturgic, sacramental, pastoral şi misionar al folosirii de către arhiereu în activitatea sa. Aceste însemne arhiereşti, cu semnificaţia şi cu bogăţia lor de daruri şi de simboluri, ne urcă mereu şi mereu la Mântuitorul Iisus Hristos, atât pe cei care le poartă, cât şi pe noi, cei care le privim şi ne minunăm adesea de frumuseţea, vechimea şi strălucirea lor", spune părintele Augustin Rusu.

"Relicvariile", precursoarele iconiţelor-medalion

Engolpionul (panaghiul sau însemn pectoral) este o insignă arhierească de forma unei iconiţe-medalion făcută din email, aur şi argint, care îl reprezintă pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului cu pruncul în braţe şi, foarte rar, Sfânta Treime. "Se poartă atârnat de piept, cu un lanţ confecţionat din acelaşi material din care este executat engolpionul. Acest ornat, insignă sau însemn, este cunoscut numai în bisericile ortodoxe de rit bizantin. Majoritatea liturgiştilor tind să explice existenţa engolpionului ca o preluare în creştinism a acelui hoşen sau pectoral pe care îl foloseau arhiereii în Legea Vechiului Testament şi în care se păstrau sorţile sfinte - "Urin" şi "Tumim" -, adică "Arătarea şi Adevărul". Alţi teologi caută originea engolpionului în acele "relicvarii", cutiuţe mici, din diferite materiale (piatră, lemn, argint, aur) în care se păstrau părticele din sfinte moaşte, relicve, şi care, la început, erau purtate la piept de către stareţii de mănăstiri, iar mai apoi de către arhierei, încă din secolul al IV-lea. Referinţe exacte despre aceste "relicvarii", precursoarele engolpioanelor de astăzi, au rămas consemnate în scrierile Sfântului Spiridon al Trimitundei", precizează părintele Rusu.

Puterea exemplului

În trecut, la anumite momente semnificative din viaţa Bisericii - spre exemplu, proclamarea canonizării unui sfânt -, pentru a consemna şi a întări evlavia faţă de acel sfânt, se confecţionau engolpioane cu chipul său. Astfel, sfântul respectiv intra mai uşor în conştiinţa credincioşilor, mai ales când îl vedeau pe arhiereu că poartă icoana acelui sfânt. De altfel, arhiereul, învăţătorul tuturor credincioşilor, prin pilda sa, prin comportamentul său, prin felul cum poartă o icoană, este model al credincioşilor pe care îi păstoreşte. Arhiereii poartă engolpionul în toată vremea, ca un semn al arhieriei, alături de o cruce pectorală, îndeosebi în timpul exercitării actului liturgic.

"Pecetea şi mărturisirea credinţei din inimă"

Engolpionul are o încărcătură liturgică şi simbolistică profundă. Semnificaţia acestui însemn este condiţionată şi de ordinea ierarhică. Spre exemplu, în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea BOR se menţionează că Patriarhul trebuie să poarte ca însemne distinctive două engolpioane şi o cruce pectorală, pe când mitropolitului îi revin ca însemne distinctive un engolpion şi o cruce pectorală. Ceilalţi arhierei poartă un singur engolpion. În timpul actului liturgic, şi ceilalţi arhierei (episcopi şi arhiepiscopi, episcopi-vicari, arhierei-vicari) pot purta sfânta cruce, alături de engolpion. În mod tradiţional, în activitatea de zi cu zi, Patriarhul, fiind cel dintâi arhiereu al unei biserici, poartă, aşa cum am menţionat, două engolpioane şi o cruce pectorală.

"Engolpionul este pecetea şi mărturisirea credinţei din inimă. Acest însemn este, în egală măsură, slavă a toată lumea şi puterea sfintei cruci, prin care se biruieşte diavolul. Întăreşte arhiereul în credinţă şi în lupta împotriva diavolului, deoarece el este cel dintâi luptător dintr-o eparhie împotriva ispitelor diavoleşti", adaugă părintele consilier de la Cancelaria Sfântului Sinod.

Când engolpionul poartă chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, el simbolizează puterea ocrotitoare a Maicii Domnului care i se încredinţează arhiereului, mijlocitorul către Mântuitorul Iisus Hristos al tuturor credincioşilor şi al clericilor dintr-o eparhie. Parafrazându-l pe părintelui Augustin Rusu, putem spune că engolpionul nu este numai un simplu ornat, ci este plin de încărcătură duhovnicească, pastorală şi misionară. Nu poţi vorbi despre engolpion ca despre o simplă podoabă. El este mai mult de atât. Este un însemn al arhieriei, al deplinătăţii puterii cu care este învestit un arhiereu în lucrarea sa de conducător şi de prim învăţător al credinţei.

Crucea, sinonimă cu însăşi viaţa

"Din cele mai vechi timpuri, credincioşii au purtat câte o micuţă cruce la gât, ca semn de ocrotire, ca toiag de sprijin în viaţa lor, dar şi ca asumare a credinţei şi jertfei. Mergeau până la a-şi da viaţa pentru Hristos şi crucea Sa. Era mai mult decât o podoabă, un talisman, decât un însemn oarecare, era însăşi viaţa lor. De aceea, crucea era purtată pe piept, acolo unde pulsează inima, centrul vieţii unui organism", este de părere consilierul patriarhal.

Crucea pe care o poartă arhiereul are origine comună cu a engolpionului. "Relicvariile", purtate în vechime, aveau formă fie de cutiuţă, fie de medalion sau cruce, însă cu timpul s-au distins între engolpion şi cruce. După ce biserica a devenit liberă, credincioşii nu mai aveau nevoie să ia cu ei Sfintele Moaşte, să le ocrotească împotriva prigonitorilor sau a păgânilor. Odată cu înălţarea bisericilor, moaştele şi-au găsit locul în sfintele lăcaşuri. Astfel, engolpionul şi crucea pectorală au devenit independente una de alta, ca însemne ale slujirii şi lucrării arhiereşti.

Semn de distincţie, recompensă, încurajare

În Biserica Ortodoxă Română, dreptul de a purta crucea în permanenţă îl are numai arhiereul care, la rândul lui, o poate acorda în semn de distincţie şi de preţuire unora dintre preoţii de mir sau dintre ieromonahi, care s-au distins printr-o aleasă vieţuire duhovnicească, activitate excepţională, contribuţie la progresul vieţii bisericeşti (cultural, intelectual, duhovnicesc, patrimonial). De asemenea, crucea poate fi o recompensă şi o încurajare pentru alţi preoţi de a-i urma pe cei mai buni dintre ei. Un preot nu poate purta crucea fără binecuvântarea şi rugăciunea arhiereului la hirotesia întru iconom, iconom stravofor, protosinghel sau arhimandrit. "Este o distincţie onorifică, dar nu se acordă precum se obişnuieşte în lumea laică, atunci când vine vorba de distincţiile oferite în cadrul unor ceremonii. Preotul primeşte binecuvântarea şi împuternicirea arhiereului de a purta crucea pectorală doar în timpul serviciului religios. Pentru cei care ocupă şi demnităţi administrative, în anumite momente, cum ar fi ceremoniale solemne din viaţa bisericii, este acceptată purtarea crucii. A nu purta preotul crucea pe care arhiereul i-a dat-o ca distincţie reprezintă un afront şi o lipsă de respect faţă de Sfânta Biserică şi faţă de încrederea pe care i-a acordat-o arhiereul atunci când i-a oferit această distincţie", confirmă părintele Rusu.

Preotul care primeşte această crucea, după cum spune Simeon al Tesalonicului, o ia ca semn al biruinţei, al întăririi, al povăţuirii cu care suntem atraşi la Hristos, omorând poftele, izgonind pe vrăjmaşi şi fiind păziţi de pretutindenea. Cuvintele acestea ne aduc aminte de cele ale Sfântului Apostol Pavel care spune: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos".