Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfântul Andrei Criteanul în Ierusalimul veacului al VII-lea

Sfântul Andrei Criteanul în Ierusalimul veacului al VII-lea

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Documentar

Între cântările liturgice care împodobesc Postul Păresimilor se numără și Canonul Sfântului Andrei Criteanul (Cretanul sau Ierusalimiteanul), unul dintre Părinții bise­ricești de seamă ai veacului al VII-lea. Este considerat de către unii cercetători drept cel dintâi autor de canoane din istoria Bisericii Ortodoxe, măreața sa compoziţie, Canonul cel Mare, fiind reprezentativă pentru evlavia răsăriteană.

Deşi s-a născut la Damasc şi a slujit în scaunul arhiepiscopal al Gortynei, în insula Creta - de unde i-a venit și numele de Criteanul sau Cretanul - Sfântul Andrei şi-a legat numele şi de Ţara Sfântă. Mai precis, a îmbrăţişat monahismul la Ierusalim şi, într-o perioadă destul de dificilă pentru istoria Locurilor Sfinte, a fost un foarte apropiat colaborator al Episcopului Teodor, locțiitorul scaunului patriarhal al Ierusalimului după trecerea la Domnul a Sfântului Sofronie al Ierusalimului (560-638).

Ţara Sfântă - locul în care Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat Şi-a trăit viaţa pământească, a suferit, a fost răstignit şi îngropat, iar apoi a înviat a treia zi din morţi - a dat Bisericii şi numeroşi Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, fie ei monahi sau mireni. Totodată, Ierusalimul este locul în care au apărut o multitudine de scrieri creştine cvasianonime, despre ai căror autori istoria şi tradiţia nu au păstrat prea multe informaţii. Din păcate, înfloritoarea literatură creştină din zona Israelului biblic şi a Palestinei romane a suferit enorm după căderea Ţării Sfinte în mâinile arabilor musulmani, aproape de mijlocul celui de-al şaptelea veac al erei noastre. Teama de cotropitori, prigonirile pe care aceştia le-au dezlănţuit împotriva creştinilor, chiar dacă au existat şi perioade de acalmie, au făcut ca, începând cu secolul al VII-lea, scrierile creştine să fie tot mai rare, iar cultura bisericească să se refugieze în mănăstirile din pustiu. Atenţia teologilor s-a îndreptat mai mult către apărarea credinţei în Hristos în faţa liderilor politici şi religioşi ai islamului.

În prima perioadă a stăpânirii musulmane, după cucerirea arabă şi până la sfârşitul secolului al IX-lea, pe pământul Ţării Sfinte au mai vieţuit Părinţi şi Scriitori Bisericeşti de seamă, deşi mult mai puţini la număr în comparație cu veacurile anterioare. În pofida faptului că, din punct de vedere politic, patriarhii Ierusalimului erau supuşi califului, s-a păstrat totuși conștiința apartenenței la trupul unic al Bisericii. Prin urmare, gândirea şi acţiunile ierarhilor, monahilor și scriitorilor bisericești din această perioadă au continuat să graviteze în jurul Constantinopolului, văzut drept centru creștin reprezentativ în cadrul Imperiului Roman de Răsărit. Nu era vorba doar despre o nostalgie a vremurilor apuse, ci mai degrabă de credinţa fermă împărtășită de către acești truditori bisericești că, dincolo de impedimentele și prefacerile istorice, Biserica Ierusalimului a fost și rămâne într-o comuniune sfântă cu celelalte scaune apostolice, legătură care este mai presus de graniţe şi de dorinţele puternicilor vremii. Adaptându-se noii configuraţii a comunităților creştine din Levant, teologia creştină a fost nevoită să adopte şi limba arabă, mulți autori, inclusiv cei rămaşi încă nestudiaţi în Europa creştină până în zilele noastre, scriind în această limbă.

Este destul de dificil de conturat un tablou complet al scrierilor creştine apărute pe teritoriul Ţării Sfinte în perioada cuprinsă între cucerirea arabă şi prima cruciadă, mai precis de la mijlocul secolului al VII-lea până la sfârşitul celui de-al XI-lea, mai ales că operele multor autori de limbă arabă sunt încă inedite. Cu toate acestea, cele câteva izvoare păstrate oferă o serie de informaţii privind câţiva Părinţi şi scriitori creştini reprezentativi în această perioadă, începând chiar cu Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (634-638) şi administratorul Cetăţii Sfinte, cel care a semnat de altfel şi actul de capitulare a oraşului înaintea califului Omar ibn al-Khattab (634-644).

Între acești Părinți și Scriitori Bisericești se numără și Sfântul Andrei Criteanul, pe care cei mai mulți dintre creștini îl cunosc prin prisma Canonului (imn liturgic de o întindere mai mare) rânduit de Biserică să se citească în prima și în a cincea săptămână din Postul Mare. Puțin cunosc însă că, pentru o perioadă de aproape cinci ani, autorul acestui Canon a trăit și a propovăduit în Ierusalimul cucerit de către arabi, participând la viața bisericească din cetate.

Despre anul naşterii Sfântului Andrei nu există informaţii certe. Cei mai mulţi patrologi şi hagiografi plasează momentul nașterii acestui sfânt undeva la mijlocul veacului al şaptelea, către anul 660. Cronologia vieţii Sfântului Andrei este cu atât mai greu de stabilit cu cât cele dintâi scrieri hagiografice pe această temă datează abia din secolul al X-lea. Cele mai multe informaţii păstrate sunt lapidare şi se referă mai mult la activitatea desfășurată ca ierarh decât la perioada petrecută în Ţara Sfântă. Cu toate acestea, rezumând sursele hagiografice, putem contura un firav tablou al vieţii Sfântului Andrei, din care se desprind şi câteva aspecte legate de perioada petrecută în Ţara Sfântă.

Sfântul Andrei s-a născut în Damasc, Siria, într-o familie de creştini evlavioşi şi, conform datelor transmise, nu ar fi vorbit până la vârsta de şapte ani, când, printr-o minune dumnezeiască, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, a grăit primele sale cuvinte. A primit o aleasă educaţie, fapt care ne face să credem că familia din care provenea era una înstărită. În perioada de după instalarea omeiazilor la Damasc (634), doar creştinii din păturile sociale superioare, care dispuneau de resurse materiale, aveau acces la o educaţie solidă. Se pare că, din proprie iniţiativă, Sfântul Andrei a fost încredinţat de către părinţii săi monahilor de la Sfântul Mormânt, în Ierusalim, unde a ajuns în preajma vârstei de 15 ani, cel mai probabil în jurul anului 675. Aici a intrat în viața monahală.

Nu a petrecut mult timp în Ierusalim. A reușit, totuși, ca, în scurta sa ședere, să se distingă prin erudiția și calităţile sale. Din acest motiv a primit responsabilitatea rezolvării unor diverse probleme de ordin economic ale comunităţii monahale în care trăia. Este foarte probabil ca, în îndeplinirea ascultărilor primite, Sfântul Andrei să fi interacționat atât cu Patriarhia Ierusalimului, cât și cu autoritățile politice ale timpului. Cert este faptul că, în conformitate cu aceleași surse hagiografice, Sfântul Andrei ar fi fost numit, pentru câțiva ani, şi în ascultarea de secretar al Episcopului Teodor al Ierusalimului. Având în vedere vacanţa scaunului patriarhal de la Ierusalim după moartea Sfântului Sofronie, până la instalarea lui Anastasie al II-lea (†706), cel mai probabil acest Teodor este unul și același cu Episcopul Teodor al Heşbonului (sau Esbus), unul dintre ierarhii care au asigurat locotenenţa patriarhală. În orice caz, Sfântul Andrei ar fi fost foarte apropiat de Teodor, care i-a încredinţat deopotrivă sarcini administrative şi cărturărești.

Tocmai pentru iscusința de care a dat dovadă, Sfântul Andrei a fost trimis de către Episcopul Teodor - probabil în urma sfătuirii cu ceilalţi ierarhi membri ai consiliului ce asigura locotenenţa scaunului patriarhal al Ierusalimului - ca delegat al Bisericii Ierusalimului la Sinodul al VI-lea Ecumenic, desfăşurat la Constantinopol, în 680-681.

Împreună cu Sfântul Andrei a fost trimis şi un anume călugăr George, de asemenea delegat al Bisericii din Ierusalim, precum şi unul sau doi diaconi. După alte surse, însă, plecarea lui Andrei la Constantinopol ar trebui plasată în anul 685, aşadar la patru ani după încheierea lucrărilor Sinodului Trulan. Rolul delegaţiei ar fi fost acela de a exprima adeziunea Bisericii din Ţara Sfântă la hotărârile adoptate de sinodul cu pricina. Pare mai credibil, însă, faptul că Sfântul Andrei a participat realmente la sinodul menționat, întrucât, conform unui document din biblioteca patriarhală de la Ierusalim, Episcopul Teodor ar fi fost exilat de către musulmani în anul 680, prezența Sfântului Andrei suplinind astfel absența ierarhului Ierusalimului la Constantinopol. Mai mult, în absența unor date istorice certe, este foarte posibil ca exilarea Episcopului Teodor să îl fi determinat pe Sfântul Andrei să nu se mai întoarcă la Ierusalim, tocmai din cauza ostilităților politice, ci să rămână și să își continue activitatea în Bizanț.

La Constantinopol, Sfântul Andrei a fost hirotonit diacon și a slujit un azil de bătrâni și un orfelinat. În literatura de specialitate se precizează că a rămas în capitala imperială după ce i-a cucerit pe clericii constantinopolitani cu talentul său oratoric. Nu vom insista asupra vieţii sale de aici încolo, amintind doar că a fost numit Arhiepiscop de Gortyna, o dioceză a Mitropoliei Cretei, cu puțin înainte de anul 710. Aici a desfăşurat o intensă activitate pastorală și misionară. Rolul său în controversele legate de monotelism nu a fost încă pe deplin elucidat de către istorici. Probabil sub presiunea împăratului bizantin Filip Bardanes (711-713), Sfântul Andrei a făcut anumite concesii monotelismului, revenind, însă, în scurt timp, la Ortodoxie. Nici despre data trecerii sale la Domnul nu dispunem de prea multe informaţii. Ştim însă că a murit în insula Lesbos, pe drumul de întoarcere către Creta de la Constantinopol. Evenimentul s-a petrecut în preajma anului 740, în 4 iulie, zi care a rămas, de altfel, în calendarul ortodox, drept dată de prăznuire a Sfântului Andrei Criteanul sau Ierusalimiteanul.

În ceea ce priveşte opera Sfântului Andrei, aceasta a fost redactată, în mare parte, în timpul păstoririi sale în Creta, deşi nu este exclus ca unele scrieri să dateze din perioada petrecută la Constantinopol şi Ierusalim. Ne-au rămas de la el numeroase omilii şi laude dedicate sfinţilor, multe dintre ele needitate. Desigur, opera sa de căpetenie este Canonul cel Mare, scriere cu o profundă dimensiune ascetică şi mistică. De asemenea, Sfântul Andrei este autorul a numeroase alte canoane dedicate unor praznice precum Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana, Naşterea Maicii Domnului, Învierea lui Lazăr, Înjumătăţirea Praznicului Sfintelor Paşti. A compus şi triode pentru Săptămâna Mare, precum şi idiomele la mai multe praznice împărăteşti şi sărbători ale sfinţilor. Deşi, după cum spuneam mai sus, toate aceste compoziţii ale Sfântului par a fi fost redactate în Creta, în perioada episcopatului, ele s-au răspândit foarte repede în întreg spațiul creştin răsăritean, inclusiv în zona Ţării Sfinte. Din păcate, o parte dintre aceste compoziții liturgice fie au fost pierdute, fie s-au păstrat doar fragmentar (este cazul unui important număr de irmoase, conservate, însă, fără tropare).

Evident, locul Sfântului Andrei Criteanul între melozii Bisericii Ortodoxe nu poate fi contestat. El rămâne unul dintre cei mai prolifici imnografi creștini, iar imnurile sale liturgice înfrumusețează cultul divin. Este important de accentuat că Sfântul Andrei rămâne în istoria Bisericii și pentru activitatea pe care a desfășurat-o cu multă pricepere și responsabilitate atât în Ierusalim, cât și în Constantinopol, într-o perioadă destul de sensibilă din punct de vedere politic și religios, chiar dacă izvoarele sunt vădit mult prea sărace în date cu privire la acest subiect.

 

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Andrei Criteanul  -   Canonul cel Mare