Sfântul Antonie cel Mare, părintele spiritual al monahilor creştini

Când vorbim despre monahism şi despre viaţa ascetică, primul sfânt la care ne gândim este Antonie cel Mare, considerat întemeietorul acestora. Prin viaţa sa sfântă, prin nevoinţele şi înţelepciunea sa, Sfântul Antonie a rămas pentru creştinism primul care a făcut din ascetism nu doar un mod de vieţuire, ci o cale spre Hristos.

Viaţa Sfântului Antonie cel Mare a fost povestită prima dată de ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscop de Alexandria (298-373), într-o lucrare care a rămas celebră prin bogăţia şi frumuseţea conţinutului. Scrisă la puţin timp după trecerea la cele veşnice a marelui monah răsăritean, între anii 357-359, „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare“ este printre primele lucrări aghiografice. În ea nu se redă într-un simplu mod informativ viaţa lui Antonie, ci se elogiază faptele şi sfinţenia acestuia. Lucrarea a fost tradusă şi în limba română de pr. prof. Dumitru Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“ (PSB).

Prima experienţă ascetică

Numit de multe ori Marele Antonie sau Antonie Egipteanul, pentru a fi deosebit de Sfântul Anton de Padova sau Antonius Abbas, un sfânt de tradiţie apuseană, sfântul răsăritean s-a născut în jurul anului 251, în Egiptul de Sus, din părinţi creştini. La 20 de ani, după moartea părinţilor săi, a auzit în biserică citindu-se fragmentul din Evanghelie: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi venind urmează Mie“ (Matei 19, 21). Urmând îndemnului evanghelic, tânărul Antonie şi-a împărţit averea săracilor, şi-a lăsat sora mai mică în grija unor credincioase cunoscute şi s-a retras în singurătate. Iniţial a trăit într-o colibă la marginea satului natal, aşa cum obişnuiau în acea vreme cei care doreau să aibă o viaţă ascetică. A avut ca îndrumător spiritual un bătrân ascet din apropiere, devenind ucenicul acestuia.

Căutat de mulţi ucenici

După câţiva ani de ucenicie, la 35 de ani a hotărât să se retragă şi mai mult de viaţa lumească şi s-a stabilit la marginea deşertului, în locul numit Pispir, unde a rămas timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui l-au convins să părăsească acest loc de asceză. Datorită experienţei duhovniceşti şi a vieţii sale sfinte, a devenit din acest moment părintele spiritual al multor asceţi din deşerturile Egiptului. Se spune că ucenicii îl căutau pentru a fi îndrumaţi, dar el nu se oprea din rugăciuni şi din post şi nici nu se lăsa văzut, până când aceştia au stricat uşa şi au intrat în casa veche unde locuia. Uimirea acestora a fost mare când au văzut că sfântul nu era slăbit de post şi de viaţa aspră pe care o ducea. Se spune că sfântul mânca o dată pe zi, pâine şi sare, şi bea doar apă. Patul său era o rogojină, iar noaptea de cele mai multe ori nu dormea, ci se ruga necontenit. Pe mulţi dintre cei care veneau la ei i-a vindecat de suferinţe şi boli trupeşti.

Ascet până la trecerea la Domnul

În vremea persecuţiilor pe care împăratul roman Maximian le-a pornit împotriva creştinilor, a mers la Alexandria, pentru a încuraja pe cei prigoniţi, el însuşi fiind în pericol de a fi martirizat. Odată cu venirea lui Constantin cel Mare pe tronul Imperiului, creştinismul a fost eliberat de povara prigoanei, iar Sfântul Antonie şi-a continuat viaţa ascetică. În anul 312 a mers în deşertul adânc, pe Muntele Kolzim (Kolzum/Qolzum), nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele. Aici a trăit împreună cu doi ucenici, Macarie şi Plutin, pe care i-a povăţuit pe calea sfinţeniei. A mers la Alexandria pentru a-l încuraja pe ucenicul şi biograful său, Atanasie cel Mare, prigonit de partida pro-ariană. Întors în munte, nu a mai părăsit acest loc până la trecerea la Domnul, la vârsta de 105 ani. Înainte de trecerea la cele veşnice, a poruncit celor doi ucenici apropiaţi să nu spună nimănui unde este mormântul său, haina sa să fie trimisă lui Atanasie cel Mare, iar cojocul său, episcopului Serapion. Se presupune că mormântul ar fi pe locul unde se află mănăstirea care îi poartă numele, dar s-a respectat dorinţa sfântului de a nu fi căutat.

• Ispitirea Sfântului Antonie

Fragmentele din „Viaţa Sfântului Antonie“ în care sunt prezentate diferitele lupte pe care le ducea sfântul cu diavolul ispititor au rămas ca exemplu de secole pentru asceţi, dar şi ca sursă de inspiraţie pentru artişti: „Iar urâtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzând un tânăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi îl supăra pe dânsul ca din nevoinţe să înceteze, aducându-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătându-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gânduri a ridicat în mintea lui, vrând să-l depărteze de la gândirea lui cea dreaptă (...) După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănându-se celui mânios şi scârbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punându-le împotrivă, rămânea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tânăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sângelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului (...) Antonie l-a întrebat: «Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?». Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: «Eu sunt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrânării mă numesc: pe câţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe câţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat şi de atâtea ori am fost răsturnat de tine». Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătându-se, a zis către dânsul: «Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei». Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temându-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşându-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta“.

• Cuvintele pentru suflet ale Sfântului Antonie

Există multe scrieri care sunt atribuite Sfântului Antonie cel Mare. Dintre acestea, singurele care sunt scrise sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunităţi monastice îndrumate duhovniceşte de el însuşi ori de ucenici sau prieteni de-ai săi. Dintre aceste aşezăminte amintim pe cele din Arsinoe (la Fayum, pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie şi Amatas), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammona, prieten al lui Antonie.

Colecţii de scrisori în diferite limbi

Din această corespondenţă s-au păstrat două colecţii principale: prima de şapte scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni, şi a doua colecţie de douăzeci de scrisori, integral păstrate doar în arabă şi parţial în siriacă, greacă şi georgiană, a căror autenticitate este totuşi contestată. Mai este cunoscută, de asemenea, o scurtă scrisoare adresată de Sfântul Antonie lui Teodor, „prea iubitul“ său fiu, despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.

Apoftegmele Sfântului Antonie

Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt: cele 38 din colecţia alfabetică Patericul egiptean, cele 49 în siriacă şi culese de Skete în secolul al VI-lea şi 40 în arabă, de provenienţă coptă. La acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie sau alţii.