Sfântul Constantin cel Mare, împăratul simbol pentru istoria creştină

Unul dintre cei mai importanţi împăraţi din istoria Romei este Sfântul Constantin cel Mare, pe care Biserica îl sărbătoreşte în fiecare an la 21 mai. Despre el Eusebiu de Cezareea, în finalul cărţii pe care i-o dedică, Vita Constantini sau De vita Constantini, scrie: „Dintre toţi împăraţii Romei, Constantin a fost singurul care L-a proslăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate, cu o atât de mare dăruire; el singur a mărturisit şi a răspândit făţiş, tuturor, învăţătura lui Hristos; el singur a proslăvit Biserica Lui, aşa cum nimeni nu mai făcuse vreodată...” Din aceste rânduri scrise de un contemporan al împăratului Constantin înţelegem importanţa lui pentru istoria creştinismului.

Până la venirea Sfântului Constantin la conducerea Romei creştinismul era o religie persecutată şi minoritară în Imperiul roman. După domnia lui de peste 3 decenii creştinismul a primit libertatea de a fi o religie recunoscută în lumea romană şi datorită împăratului a devenit cea mai mare şi mai importantă credinţă din imperiu.

Regretatul academician Emilian Popescu subliniază importanţa pentru civilizaţia noastră a Sfântului Constantin arătând că: „Odată cu împăratul Constantin, lumea de atunci intră într-o nouă eră, cea creştină, în care s-a născut şi civilizaţia europeană, superioară tuturor celorlalte civilizaţii ale lumii”.

Fundamentul civilizaţiei creştine se defineşte pe sistemul de drepturi pe care Constantin cel Mare le-a oferit creştinismului şi care stau la baza relaţiei dintre Biserică şi Stat în lumea creştină până astăzi. De aceea putem afirma că el este împăratul simbol pentru creştinism.

Începând cu Constantin cel Mare, împăratul Imperiului roman devine protectorul Bisericii, a dreptei credinţe, conducător al unui stat unde creştinismul este principala religie. Cu el începe şi istoria bizantină a imperialităţii romane odată cu mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol (Noua Romă), oraş construit de el pe locul vechii cetăţi greceşti de pe malul european al Bosforului, Byzantion, şi inaugurat la 11 mai 330.

Politica de susţinere a creştinismului este o constantă a domniei lui şi un model pentru urmaşii săi la conducerea Imperiului roman cu capitala la Constantinopol. El ajută creştinismul ori de câte ori are ocazia. Nu se mulţumeşte doar să oprească persecuţiile împotriva creştinilor şi să dea libertate creştinismului, ci acordă acestei religii aceleaşi drepturi pe care le aveau celelalte religii din Imperiul roman.

„A acordat daruri şi privilegii clerului creştin, precum scutirea de impozite, a ridicat biserici şi mănăstiri, fără a prejudicia în mod manifest păgânii. Mulţi istorici consideră că împăratul Constantin a ajutat creştinismul deoarece a considerat că astfel va câştiga credit politic. În acelaşi timp, aceştia susţin că triumful creştinismului era evident deja în Răsărit, cu mult înaintea instalării lui Constantin ca unic împărat al Imperiului. Deşi Constantin a protejat religia creştină, el însuşi s-a botezat doar cu puţin înainte de sfârşitul vieţii. Din raţiuni politice şi pentru păstrarea păcii sociale şi a armoniei în relaţiile dintre creştini şi păgâni, a păstrat în mod formal titlul păgân de Pontifex Maximus pe toată durata vieţii” (Eiríni Artémi, Epoca lui Constantin cel Mare, pemptousia.ro).

Eusebiu de Cezareea pune toată atitudinea în favoarea creştinismului a împăratului Constantin cel Mare pe seama evenimentului minunat ce a precedat bătălia de la Pons Millvius din 28 octombrie 312, când prin inspiraţie divină l-a învins pe Maxenţiu: „cam pe la ceasurile amezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că, odată cu ea, putuse desluşi un scris glăsuind: Să biruieşti întru aceasta!; după care, şi el şi întreaga lui oaste fuseseră cuprinşi de uimire la arătarea unei asemenea privelişti - deoarece oastea care-l urma putuse şi ea asista la minune. Constantin povestea că această arătare îl descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea şi adâncindu-se el în gânduri, pe neaşteptate, s-a lăsat noaptea. Şi, în vreme ce dormea, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, astfel încât, în luptele pe care urma să le poarte cu duşmanul, să se poată pune sub ocrotirea lui”.

În urma acestei inspiraţii divine, după cum găsim notată această teofanie pe Arcul său de Triumf din Roma, împăratul Constantin devine un mare apărător şi promotor al creştinismului în imperiul său, ceea ce a făcut ca Biserica lui Hristos să fie majoritară în principatul roman. Iată cum convertirea împăratului Constantin prin arătarea minunată a Domnului nostru
Iisus Hristos, urmată de victoria împotriva lui Maxenţiu, a determinat transformarea creştinismului dintr-o religie persecutată şi minoritară în principala credinţă a imperiului în jurul căruia Sfântul Constantin a construit un nou stat al romanilor cu capitala la Constantinopol, cunoscut sub numele de Bizantin, care va dăinui ca împărăţie creştină peste un mileniu.

„Împăratul Constantin devine astfel adept al religiei creştine, ia măsuri în favoarea ei, iar imperiul pe care-l conduce dobândeşte o nouă înfăţişare spirituală.”  El devine protectorul Bisericii, care se bucură de binefacerile aduse de actul de libertate religioasă de la Milano din 313 dat de Constantin împreună cu Liciniu. Pentru acest protectorat Biserica „l-a cinstit pe Constantin (după moartea sa, 22 mai 337) ca sfânt, socotindu-l al treisprezecelea apostol” (Emilian Popescu).

Chiar înmormântarea lui în Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitorită de el, în Constantinopol, într-un sarcofag înconjurat de alte 12, unde erau sfintele moaşte ale Sfinţilor Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos, întăreşte această cinstire a lui întocmai cu Apostolii pe care o regăsim enunţată şi în calendar în ziua lui de prăznuire 21 mai, când îl slăvim prin cuvintele imnografiei liturgice: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni”.