Sfântul Cuvios Visarion de la Lainici și formarea sa în Mănăstirea Frăsinei

După cum niciodată nu se poate vorbi de pom fără roada lui, sau de mlădiță fără de butucul ei, întocmai nu putem lipsi nici pe Sfântul Cuvios Visarion de perioada sa de formare monahală în Sfânta Mănăstire Frăsinei, unde i-a avut dascăli și povățuitori în cele duhovnicești pe starețul Porfirie Bucurescu (care a condus mănăstirea între 1898-1927) și pe Episcopul mărturisitor Gherasim Saffirin (retras de la Roman în Frăsinei între 1911-1922). De aceea, ne vedem siliți să nu tăcem aceste legături dintre cei trei mari Părinți ai monahismului românesc de la începutul sec. al XX-lea. Atât din tradiții orale, cât și din documente de arhivă, se creionează cât mai deslușit viețuirea sfântă a Părintelui Visarion, premergătoare mărturisirii în care și-a încheiat viața urmând credința înaintașilor săi.

Din datele biografice care se cunosc până acum despre Sfântul Visarion de la Lainici se știe că a urmat școala de cântăreți bisericești între anii 1900-1904, iar după ce a venit la cârma Eparhiei Romanului ierarhul Gherasim Saffirin, bun cunoscător al muzicii psaltice, dar și exigent în săvârșirea sfintelor slujbe, fratele de atunci, Vasile Toia, a fost atras și angajat cântăreț la strana episcopiei. Sub atenta supraveghere a ierarhului, dar mai ales în prezența sa permanentă la slujbe, cântărețul Vasile Toia avea să observe că păstorul lor împletea dorința de corectitudine a slujbelor nu doar cu rugăciunea isihastă, ci și cu o latură ascetică aparte, ale căror fructe duhovnicești se vedeau în tot ceea ce făcea.

Sfântul Visarion, trimis la Frăsinei de Episcopul Gherasim Saffirin

În desele povețe asupra intonării cântărilor, ierarhul îi descoperea psaltului Vasile și câștigul nevăzut al acestora, după care metode nu se ajungea decât la o rugăciune continuă, însetată după isihia monahală și predarea în mâinile lui Dumnezeu a vieții însăși. Încurajat să îmbră­ți­șeze viața monahală, în inima tânărului Vasile, de doar 20 de ani, prindea contur mănăstirea olteană Frăsinei, loc unde el nu ajunsese încă, dar deja îl știa prea bine din desele relatări ale ierarhului, care zidise acolo, încă din 1888, un corp de chilii și avea în lucru un paraclis închinat Sfinților Trei Ierarhi. De aceea, când tânărul Vasile își măr­turisește hotărârea de a pleca la mănăstire, ierarhul Gherasim Saffirin îi dă blagoslovenia cuvenită și povețe pline de înțelepciune pentru a intra cât mai pregătit în viața monahală. După 4 ani de slujire a stranei episcopale, în august 1907, fratele Vasile Toia avea să-și lase familia în grija lui Dumnezeu, să părăsească lumea și să caute sporirea duhovnicească pe calea monahală.

Venirea în Sfânta Mănăstire Frăsinei și formarea sub starețul Porfirie Bucurescu

Ajuns în ctitoria Sfântului Calinic, l-a întâlnit pentru prima dată pe marele stareț Porfirie Bucurescu, cel care făcuse din Frăsinei un adevărat atelier duhovnicesc în care sculpta chipuri duhovnicești de mare preț. Pe vremea aceea Frăsineiul avea o mulțime de părinți care erau „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu”, unde numai chipurile lor nevoitoare erau de ajuns să te hrănească cu înțelesuri duhovnicești pline de taine. A fost primit cu multă căldură sufletească de obștea mănăstirii și rânduit a face ascultare la strană, aceasta și datorită recomandării pe care Episcopul Gherasim i-o pusese la dosarul închinovierii.

La scurt timp după, starețul Porfirie va face demersuri să fie angajat cântăreț, aprobarea acestui post venind cu data de 29 iunie 1907 și încetând în 15 ianuarie 1929 (aceste date sunt aflate dintr-un certificat eliberat de Mănăstirea Frăsinei, în data de 16 ianuarie 1950, la cererea protosinghelului Visarion Toia de la Lainici, care să dovedească cum că a servit strana mănăstirii în acest interval de timp) (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 2/1950, f. 4), când avea să fie numit stareț la Lainici. Programul încărcat de slujbe, Utreniile lungi din noapte și grija față de curățenia în biserică au fost ascultări pe care Sfântul Visarion le săvârșea cu o fidelitate a conștiinței remarcată de stareț.

Râvnitor spre osteneala nevoinței celei bune și folositoare, cu luare- aminte la ispitele celui viclean, el stăruia în rugăciune ca să zădărnicească cursele vrăjmașului. Avându-l pe stareț călăuză duhovnicească în orice făcea, își mărturisea necontenit războaiele sale, fie că erau din­spre slava deșartă, fie dinspre judecată sau mânie, și afla de la stareț trepte noi de sporire duhovnicească, pe care era ajutat să urce. Se împotrivea acestor războaie cu lucrarea prihănirii de sine care, curând, l-au adus la bucuria cugetării celei smerite. Desigur că dragostea sa era jertfită la cântările din strană, care cu cât erau trăite mai intens, cu atât îi aduceau revelația anumitor taine ascunse ale sărbătorilor, aprinzându-l cu mai multă râvnă.

Doar după câteva luni, starețul înaintează cererea de închinoviere a fratelui Vasile și primește răspunsul episcopiei în data de 25 septembrie 1908, în care își dădea acordul să primească „în acel sf. Schit pentru ispitire pe dl Vasile Toia din com. Secueni, jud. Bacău, iar după o lună de zile, numitul va repeta cererea că dorește a îmbrățișa schima monahală” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 1/1908, f. 7). Nu știm din ce considerente, centrul eparhial avea să-și schimbe hotărârea, întrucât la solicitarea starețului de a fi călugărit fratele Vasile, Episcopia Râmnicului anunța în data de 25 octombrie 1908 că se aprobă tunderea în monahism numai „după trecerea a trei ani de zile de la data primirii ordinului prin care vi s-a dat voie să primiți în acel sf. schit pe fratele Vasile Toia” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 2/1950, f. 25). Se pare că în același an 1908, fratele Vasile Toia îndrepta și o cerere către primarul comunei Secueni, prin care să i se elibereze un act oficial ce avea să-i servească la dosarul de călugărie. Printre altele, textul cererii oferă informația că era „fiul lui Gheorghie Toea și Elena Toea, domiciliați în com. Secueni”, și cerea ca în act „să se prevază: buna purtare, că nam fost căsătorit, nam nicio dare către Stat, Județ și comună, și că nu posed nicio avere mobilă sau imobilă; și că am satisfăcut legea recrutării...” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 2/1950, f. 36).

În 27 iulie 1909, fratele protopsalt Vasile Toia avea să se revadă cu Episcopul Gherasim, cu ocazia sfințirii paraclisului și a inaugurării corpului de chilii, al căror ctitor era ierarhul. La slujba solemnă săvârșită cu această ocazie, în prezența mai multor ierarhi, clerici și credincioși, fratele Vasile Toia „a făcut impresie” cu stilul său de a executa cântările, dar și prin impozanța sa duhovnicească pe care o avea. Asta l-a determinat pe chiriarhul locului să-i aprobe tunderea în monahism, care s-a săvârșit în anul următor, 1910, slujbă în care a primit de la starețul său numele de Visarion.

Reîntâlnirea cu Episcopul Gherasim Saffirin

Din cauza tulburărilor iscate în Biserica Română de proiectul de lege anticanonic din 1909, „pentru modificarea legii sinodale din 1872 și pentru înființarea consistorului superior bisericesc”, propus de guvernul lui Spiru Haret, Episcopul Gherasim Saffirin va deveni singurul „apărător al drepturilor Bisericei năpustite de politicianism” (Documente privitoare la turburarea bisericească pricinuită de legea sinodală din 1909 și Apărarea Prea Sfințitului Episcop al Romanului D.D. Gerasimu Saffirinu în procesul sinodal din vara anului 1911, București, Tipografia profesională Dimitrie C. Ionescu, 1911, p. 391), luând o poziție vehement mărturisitoare, apărând indepen­dența Bisericii și statutul ei canonic. Evenimentele nefericite l-au determinat pe ierarh să ceară retragerea din scaun și din orice activitate episcopală, având să se stabilească în Mănăstirea Frăsinei, acolo unde ctitorise și o casă arhierească. În octombrie 1911, intra bucuros pe por­țile mănăstirii unde regăsea același duh monahal autentic lăsat de Sfântul Calinic.

Cel mai cunoscut și apropiat ucenic al ierarhului retras era Sfântul Visarion, care s-a bucurat mult de reîntâlnirea cu un așa de mare mărturisitor. A cerut starețului să îi fie ucenic de chilie bunului arhiereu, acolo unde îi slujea la cele trebuincioase, dar îl și ajuta în caligrafierea notelor psaltice la partiturile pe care le compunea Saffirin. Locul cel mai de seamă unde se vedea strânsa legătură dintre cei doi era strana mănăstirii, acolo unde se întreceau în interpretarea celor mai frumoase cântări, împodobind slujbele mănăstirii cu un fast nemaiîntâlnit.

Ierarhul Gherasim și cu Sfântul Visarion au format cea mai frumoasă tradiție de podobii care se cântă până în ziua de azi în Frăsinei. Ucenicia Sfântului Visarion a fost purtată cu răbdare și cu dragoste până la fericitul sfârșit al ierarhului, când „în ziua de marți, 1 Februarie, stil vechi, anul 1922, ora 9.45 dimineața, dându-și obștescul sfârșit tocmai în vremea, când, în biserică, se citea sf. Evanghelie; și s-a înmormântat joi, 3 Februarie, ora 4 după amiază...” (însemnare a lui Visarion Puiu, episcop al Argeșului, din ziua înmormântării, pe Liturghierul lui Saffirin, aflat la muzeul Mănăstirii Frăsinei).

Chemarea la mai multe slujiri în Mănăstirea Frăsinei

La puțin timp după săvârșirea slujbelor de pomenire a Episcopului Gherasim, în 4 aprilie 1922, starețul Porfirie avea să trimită la centrul eparhial pe ucenicul său, împreună cu cererea de hirotonie întru diacon, în care scria că „pentru serviciul sfintei Biserici din acest sf. Schit simțin­du-se necesitate de un Diacon, recomandăm pentru această demnitate pe monahul Visarion Toea cântăreț, care întrunește toate calitățile cerute pentru îndeplinirea acestui serviciu...” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 1/1922, f. 23).

Înștiințarea Episcopului Vartolomeu Stănescu, trimisă în data de 24 aprilie 1922, ne oferă data sigură a hirotoniei sale, căci de acolo se făcea cunoscut că „în ziua de 13 Aprilie a.c. am hirotonisit Ierodiacon pe monahul Visarion Toia, pentru trebuin­țele acelui schit” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 1/1922, f. 26). Ca ierodiacon, Sfântul Visarion primea și ascultarea de a intra în comitetul de conducere al mănăstirii, poziție din care semnează mai multe procese-verbale cu diferite decizii, fiind astfel un sprijin real și valoros stare­țului său.

Întrucât Mănăstirea Frăsinei avea să fie numită „mănăstire de corecțiune” a eparhiei, ajungeau aici „pentru îndreptare” un număr mare de preoți, seminariști și cântăreți bisericești, îngreunând obștea mănăstirii și mai ales sarcina starețului de a le purta de grijă. De aceea a fost rânduit pentru aceasta Sfântul Visarion, care, pe de o parte, era blând și cu „căutătură veselă”, pe de alta, la slujbe, era aspru și cerea seriozitate din partea lor. Osteneala sa față de toate acestea, purtată ani de zile, l-a determinat pe starețul Porfirie să îl propună pe Sfântul Visarion pentru hirotonia întru preot, mai ales că starețul îndeplinea funcții de exarh, deși nu era numit, întrucât era trimis să instaleze stareți, să facă tunderi în monahism sau să stărețească provizoriu alte mănăstiri cu posturi vacante.

Episcopul Vartolomeu Stănescu scria în adresa oficială, transmisă în 15 ianuarie 1927, „că am hirotonisit pe Ieromonahul Visarion Toia din acel sf. Schit în Preot, pe data de 9 Ianuarie a.c.” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 1/1927, f. 16). Slujirea Sfântului Visarion devenea astfel una desăvârșită, liturghisind cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Însă odată cu acestea, nu avea să fie scutit și de alte sarcini, mai ales că era nevoie de cineva de încredere să preia cât mai multe din grijile starețului. Astfel că, în 2 februarie 1927, „în urma convocării ce s-au făcut” de starețul Porfirie, și luând „în desbatere propunerea ce s-au făcut de-a face alegere unui al doilea Econom”, toți membrii soborului au hotărât „în unanimitate pentru alegerea Economului al doilea în persoana părintelui Ieromonah Visarion”. Cel dintâi econom era părintele Simion Combei și avea să rămână doar cu „afacerile de afară”, iar Cuviosul Visarion „va conduce lucrările din sf. Monastire, va priveghea asupra ascultărilor din năuntru, asupra mersului lucrărilor de agricultură, de îngrijirea vitelor, despre mersul lucrărilor de gospodărie, privitoare pe toate afacerile de interes ale sfintei Monastiri, fiind cu priveghere asupra tuturor oamenilor și a pune pe fiecare la ascultarea cel privește...” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 1/1927, f. 27).

Prin aceste îndatoriri, Sfântul Visarion primea de fapt drepturi egale cu ale starețului, preluând astfel pe umerii săi marea responsabilitate de a fi sprijin povățuitorului său și părinte al întregii obști. Această ascultare nu era doar o rânduire exterioară a treburilor, ci și o lucrare du­hov­nicească lăuntrică, unde cu trezvie și discernământ trebuia să pună rânduială în lucrări încât să-i odihnească pe monahi și să-i ferească de nemulțumiri și răzvrătiri. Pus în acest sfeșnic, obștea i-a văzut în chip practic profunzimea conștiin­cio­zității în ceea ce privea buna chivernisire a lucrurilor, fie ele însemnate sau neînsemnate, și faptul că era înzestrat cu o bună metodă tactică în organizarea ascultărilor, astfel încât toți erau împăcați.

Sfântul Visarion dobândise de acum lucrarea starețului Porfirie, aceea de a odihni sufletește pe fiecare în parte, necăutând slavă de la ceilalți, ci căuta „să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire” (Rom. 15, 2). Ascultarea de econom și purtarea întregii poveri a gospodăriei i-au adus cu adevărat jertfirea de sine, fără de care nimeni nu poate rezista în fața acestui val de griji. Era observat că împlinea cu luare- aminte toate îndatoririle sale, dar și cu bună-dispoziție, fapt ce îi aducea în suflet o permanentă bucurie, pe care o răsfrângea în dorul și îndrăznirea către Dumnezeu. Toate aceste griji le-a purtat cu jertfire de sine până ce starețul său, în noaptea de 7 spre 8 iulie 1927, avea să-și dea obștescul sfârșit, Sfântul Visarion anunțând chiriarhul că „prea iubitul și mult regretatul păstorul nostru a trecut la cele veșnice”. Îndurerat de pierderea unui așa stareț, ierarhul dădea dispoziție să i se facă o specială slujbă de prohodire celui ce a fost „adevărat model de părinte al mănăstirilor” (Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 1/1927, partea II, f. 41).

Astfel, Sfântul Visarion, ucenicind cu supunere sfântă la Episcopul Gherasim Saffirin, unul dintre cei mai de seamă ierarhi mărturisitori ai Bisericii românești, dar și la starețul Porfirie Bucurescu, unul dintre remarcabilii stareți isihaști și deopotrivă gospodari, negreșit s-a înzestrat cu duhul acestor părinți, de la unul rodind o stăreție exemplară, cea de la Lainici, iar de la celălalt rodind o mărturisire a credinței ce i-a adus și cununa muceniciei. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să avem parte de rugăciunile sale!