Sfinţii români, rugători pentru poporul nostru în faţa Sfintei Treimi

Sfânt prin excelenţă este Dumnezeu, ca Cel ce este originea, izvorul sau sursa sfinţeniei, precum şi începutul şi deplinătatea sfinţirii pentru participantul la sfinţenie. Sfinţenia presupune desăvârşirea din toate punctele de vedere. Ea este un dar al lui Dumnezeu pentru creaţie, destinată să se sfinţească în Dumnezeu, prin legătura cu El. Dacă în Duminica Tuturor Sfinţilor Biserica Ortodoxă i-a pomenit pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi din toate timpurile şi din toate locurile, ieri, în Duminica Sfinţilor Români i-a pomenit pe toţi oamenii sfinţi cunoscuţi şi necunoscuţi care, pe de o parte, şi-au închinat viaţa Domnului, iar pe de altă parte au propovăduit sau au trăit Evanghelia slavei lui Hristos pe teritoriul ţării noastre, începând cu Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip.

Între Bisericile Ortodoxe, Biserica Ortodoxă Română ocupă un loc aparte, deoarece este singura care fiinţează în cadrul unei culturi cu amprentă latină. Creştinarea strămoşilor noştri s-a petrecut în perioada apostolică, primele contacte cu Creştinismul de factură latină fiind prin intermediul soldaţilor romani (legiunea 13 Gemina, legiunea 5 Macedonica). Totuşi, influenţa grecească în ţinuturile Dobrogei de astăzi a fost una foarte puternică. În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel preciza faptul că „poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la porunca cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul cu unele popoare vecine (bulgari şi ruşi), ci creştinarea românilor s-a făcut lent, de jos în sus, începând cu oamenii simpli şi cu soldaţii creştini din legiunile romane venite în Dacia, prin cucerirea ei de către împăratul Traian, în anul 106, iar apoi prin lucrarea unor misionari creştini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă şi latină. Creştinismul primit şi cultivat de poporul român, pe când acesta se forma ca popor nou în istorie (din geto-daci şi romani), este un creştinism ortodox răsăritean latin cu rădăcini adânci în sufletul poporului român”¹.

După cucerirea romană, în Dacia au fost aduşi colonişti din toate părţile Imperiului Roman, dar mai ales din Moesia (Bulgaria şi Muntenegru-Serbia, fosta Iugoslavie), din Iliria, Pannonia, Asia Mică şi Siria. Fără îndoială că între aceşti colonişti vor fi fost şi creştini, mai ales că în acele ţinuturi Creştinismul fusese predicat chiar de Sfinţii Apostoli. De asemenea, în timpul stăpânirii romane, în Dacia (106-271) veneau numeroşi negustori din diverse părţi ale Imperiului Roman, dar în special din oraşele greceşti de la Marea Neagră, din Asia Mică şi din insulele greceşti. Şi în cazul negustorilor, istoricii consideră că printre ei cu siguranţă se aflau şi creştini, care au făcut cunoscută Evanghelia celor cu care intrau în contact².

Dintre mărturiile scriitorilor creştini din primele secole privind răspândirea Creştinismului în Dacia, sugestivă este afirmaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (†165) care scria că „nu există nici un neam, fie trăind pe căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos” (lucrarea Dialogul cu iudeul Trifon). Tertulian din Cartagina (c. 160-240) scria că „Hristos stăpâneşte şi în ţinuturile sarmaţilor, dacilor şi germanilor şi sciţilor” (lucrarea Împotriva iudeilor). De asemenea, Origen din Alexandria (c. 185-254) scria că foarte mulţi dintre daci, sarmaţi şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei (Comentariul 39 la Evanghelia de la Matei 24, 14). De aici rezultă că o parte dintre cei amintiţi auziseră de Hristos³.

Vechimea Creştinismului la strămoşii noştri daco-romani este confirmată şi de numeroasele cuvinte cu înţeles bisericesc de origine latină, în special cele privitoare la noţiunile de bază ale credinţei. Terminologia creştină de origine latină din limba română arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create în secolele 2-4. Termenii au fost împrumutaţi din lumea romană păgână, dar au primit o conotaţie nouă creştină: biserică - de la latinescul basilica; Dumnezeu - din Domines Deus; Crăciun - derivă de la calatio (acuz. calationem), sărbătoare romană la începutul anului; Floriile - de la numele unei sărbători păgâne de primăvară Floralia; Rusaliile - de la o veche sărbătoare păgână Rosalia; sărbătoare - vine de la (dies) servatoria, o prescurtare a cuvântului conservatoria, adică ziua închinată zeilor. Istoricul P. P. Panaitescu, în Introducere la istoria culturii româneşti, precizează că noţiunile de temelie ale Creştinismului sunt redate în limba română prin cuvinte de origine latină, din care sunt fundamentale: biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angellus), lege (lex), păgân (paganus), sînt/sfânt (sanctus), preot (presbiter). „Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine este numele Paştilor, sărbătoarea esenţială a creştinilor. Acest cuvânt derivat din forma latină e dovada hotărâtoare a originii credinţei lui Hristos înainte de venirea slavilor...”⁴.

În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în fiecare lună sunt pomeniţi unul, doi sau mai mulţi sfinţi români, ei fiind pentru poporul nostru cel binecredincios mijlocitori şi rugători în faţa Sfintei Treimi, pentru ca acesta să poată răzbate toate obstacolele şi greutăţile din această lume marcată de păcat.

Note:

1. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos: predici la duminicile de peste an, Ed. BASILICA, Bucureşti 2016, p. 99.

2. Pr. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a, Sibiu, 1978, p. 16.

3. Ibidem, p. 17.

4. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 103.