Sfântul Ioan Iacob este unul dintre sfinţii pe care pământul românesc i-a odrăslit spre slava lui Dumnezeu. Pentru viaţa lui îngerească şi pentru pilda vie de credinţă, sfântul român este prăznuit în fiecare an la data de 5 august, el fiind canonizat pe 20 iunie 1992. Cu metania la Mănăstirea Neamţ, cuviosul s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva.
Sfinţii pot fi veneraţi în multe chipuri, însă un loc aparte îl ocupă zidirea de biserici care să le fie dedicate. În cinstea Sfântului Ioan Iacob s-au ridicat în ţara noastră numeroase lăcaşuri, unul dintre cele mai frumoase şi monumentale fiind cel din curtea Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamţ, locul de unde sfântul a plecat, atras fiind de Dumnezeu, într-o continuă mişcare ascendentă pe treptele harului.
„În anul 1999, în ziua de 5 august, în ajunul hramului, o părticică din cinstitele moaşte ale Sfântului Ioan a fost dăruită acestei biserici de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Noi, profesorii seminarului, am întâmpinat moaştele cu mare bucurie şi emoţie. Au fost prezenţi atunci elevii seminarului şi numeroşi credincioşi. Această frumoasă biserică este pregătită drept casă în care să fie aduse sfintele sale moaşte întregi, căci a ajuns la treapta sfinţeniei în Ţara Sfântă, iar revenind la mănăstirea de metanie, să fie pricină de sfinţenie pentru întreg poporul român cel dreptcredincios. Baldachinul şi racla din această biserică, special pregătite, aşteaptă pe Sfântul Ioan Iacob... acasă. În aşteptarea sfintelor sale moaşte întregi, suntem încredinţaţi că acolo sus, la Tronul Mântuitorului Hristos, alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, avem un rugător din neamul nostru românesc care mijloceşte pentru toţi“, ne-a spus pr. Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamţ.
Sfântul Ioan Iacob, de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani, s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, fostul judeţ Dorohoi, astăzi judeţul Botoşani. Mama sa Ecaterina şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la şase luni după ce l-a născut pe Ilie, căci aşa se numea sfântul înainte de intrarea în monahism. După doi ani de la moartea mamei sale, moare şi tatăl său Maxim, în război, în toamna anului 1916. La maturitate, Sfântul Ioan va evoca pe părinţii săi, precum şi starea sa de a fi orfan, în poezii foarte duioase şi pline de sensibilitate, cum ar fi poezia „În braţele părinteşti“: „Rămas de mic orfan în lume,/ Ca un copil al nimănui,/ Mi-am pus nădejdea mea în Domnul,/ Cerând de-a pururi mila lui...// Când tatăl meu, cum zice psalmul,/ Şi maica mea m-au părăsit,/ Atuncea Domnul cel din ceruri,/ La sânul milei m-a primit...“. „Cu o adâncă înţelegere a vieţii, aşa cum se întâlneşte de obicei la copii încercaţi de necazuri la o vârstă atât de timpurie, trist şi interiorizat, tânărul Ilie Iacob a urmat cursurile Gimnaziului Mihail Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a susţinut în anul 1932 cu rezultate foarte bune. În timpul gimnaziului, pe lângă materiile studiate, se ocupa cu citirea Sfintei Scripturi, a unor cărţi duhovniceşti, precum şi a multor opere literare, ba, mai mult, de pe atunci scria versuri care erau foarte apreciate de dascălii săi. Fiindcă bunica sa a dorit cu dinadinsul să se retragă în mănăstire pentru viaţă monahală şi n-a reuşit, deoarece a trebuit să-l crească pe nepotul ei, ea lasă ca un adevărat testament ca acesta să îmbrace chipul îngeresc şi să-i împlinească sfântul ei dor. Tânărul Ilie, fiind o fire profund religioasă, cu o educaţie creştinească puternică, îşi conturează vocaţia monahală în special datorită bunicii sale. Astfel, după terminarea gimnaziului, după ce s-a închinat la biserica cu hramul «Sfântul Nicolae» din satul natal, după ce a sărutat cu lacrimi mormintele părinţilor şi bunicii sale, la vârsta de numai 20 de ani, îşi îndreaptă paşii spre vestita mănăstire a Neamţului“, ne-a mai spus pr. director Ioan Mihoc.
Printre ispite şi mari nevoinţe
Stareţul Mănăstirii Neamţ, Episcopul Nicodim, i-a încredinţat fratelui Ilie ascultarea la infirmerie, pe lângă un cunoscut farmacist, schimonahul Iov. Astfel a deprins lucrarea de mare preţ a vindecării trupului şi sufletului. Era foarte smerit, ascultător şi tăcut. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei suferinzi. Pe 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhiereul Valerie Moglan. În sufletul monahului Ioan a încolţit dorinţa de a pleca în Ţara Sfântă, locul unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul Hristos, pentru a trăi acolo o viaţă pustnicească şi pentru a-şi afla desăvârşirea. „După o călătorie anevoioasă, în condiţiile de atunci, cu trăsura până la Târgu Neamţ, apoi cu maşina până la Piatra Neamţ, cu trenul până la Constanţa, iar ultima parte cu vaporul pe Marea Neagră, pe Marea Egee, apoi pe Mediterană, până în Alexandria Egiptului şi apoi, pe o furtună mare, până în portul Haifa de pe ţărmul Ţării Sfinte. Cu sufletul plin de bucurie, dar şi de cutremurare sfântă, Cuviosul Ioan păşeşte pe urmele paşilor Domnului, închinându-se cu evlavie la toate locurile sfinte, în special la Sfântul Mormânt. Se va nevoi timp de opt ani în Mănăstirea «Sfântul Sava» şi pe lângă rugăciunea particulară, priveghere şi înfrânare, rămâne cunoscut în analele acestei mănăstiri ca infirmier, sau îngrijitor de bolnavi, pentru care vieţuitorii de acolo îl numeau pe drept cuvânt «doctorul» mănăstirii. Întrucât Biserica Ortodoxă Română avea două aşezăminte în Ţara Sfântă, unul în Ierusalim şi altul la Iordan, lângă Ierihon, pe locul unde a botezat Sfântul Ioan Botezătorul, Cuviosul schimonah Ioan Iacob va fi numit egumen al schitului românesc în mai 1947. Pentru împlinirea acestei demnităţi a fost hirotonit diacon, apoi preot de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Fiindcă dorea să se nevoiască mai mult, se retrage din egumenie şi îşi îndreaptă paşii spre Mănăstirea «Sfântul Gheorghe Hozevitul». Aici a petrecut în post şi rugăciune, răbdând frigul, foamea, setea, arşiţa, boala, lipsurile de tot felul şi multe ispite. Noaptea se odihnea puţin pe o rogojină. Citea mult din Sfânta Scriptură şi din operele Sfinţilor Părinţi. În vara anului 1960, bolnav fiind îşi simţea sfârşitul aproape. Pe 4 august s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului“, ne-a spus pr. prof. Viorel Laiu, spiritualul seminarului de la Mănăstirea Neamţ.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ a fost un trăitor al pustiei, comparabil prin virtute cu marii asceţi ai deşertului egiptean, de aceea Biserica neamului său îl aşteaptă să revină pe meleagurile natale.
