Afară din rai

Ori de câte ori începem postul, mai ales Postul Mare, omul este readus la origini. I se aminteşte iar, şi iar că a greşit şi că situaţia în care se află este deznodământul tragic al faptelor sale. Şi este firesc să fie aşa. Trebuie să ne asumăm faptele, pentru că ele sunt rodul libertăţii noastre şi Însuşi Dumnezeu le respectă. Dumnezeu îl respectă pe om până în cele mai mici sau mai mari acte, mai bune sau mai rele. Îl respectă chiar şi când a greşit, chiar când a ales moartea. Am văzut duminica trecută cum tatăl primeşte înapoi pe fiul său nevrednic, şi, aşa cum îi oferise averea cuvenită şi libertatea cu toată dragostea şi bunăvoinţa, la întoarcere face la fel. Dumnezeu este acelaşi totdeauna, căci este veşnic, numai noi suntem schimbători şi nestatornici.

Însă faptul că Dumnezeu ne înţelege şi că noi recunoaştem păcatele nu duce automat la recuperarea şi îndreptarea noastră. Dumnezeu este milostiv, dar este şi drept. Miluieşte, dar şi pedepseşte. Şi atunci trebuie să punem lucrurile în ordinea lor firească. Am greşit, să şi reparăm, să şi restaurăm. Acelaşi drum trebuie parcurs invers pentru a fi autentică îndreptarea noastră. Ca în Pilda fiului risipitor de care vorbeam.

Duminica ce urmează poartă tocmai acest semn al căderii şi repudierii noastre. E Duminica izgonirii lui Adam din rai, şi a Evei, bineînţeles. O duminică ce trebuia să fie a învierii este una a căderii; dar, nu-i nimic, va veni şi aceea în curând. Numai noi să ştim cum să trecem prin cele şase săptămâni de post şi apoi prin Săptămâna Mare, a patimilor, ca să înviem.

Ce trebuie să fi fost în sufletul lui Adam, când, călcând agale, se îndrepta spre poarta minunatei grădini, aruncând poate câte-o privire fugară spre ceea ce avusese şi nu preţuise? Nu ştiu dacă s-a răspuns; poate vreun gest artistic de mare intuiţie să fi schiţat ceva; poate în lacrimile şi tremurul copilului ce şi-a pierdut definitiv cea mai dragă jucărie; poate în paşii vreunui călugăr ce se retrage timid şi şovăielnic din lume sau cine ştie în ce momente de maximă tensiune şi sfâşiere pe care doar un om le poate încerca.

Suntem în afara porţii şi trebuie să intrăm înapoi, dar nu tot pe aici, pentru că aici stă falnic, neîndurător, un arhanghel cu sabie de foc, care, în picturile marilor renascentişti, aproape că îşi mişcă sabia, asemeni soldatului roman în grădina Ghetsimani. Dar, iată o altă grădină! Aceea a fost grădina căderii noastre prin vechiul Adam, aceasta este grădina învierii noastre prin noul Adam, prin Hristos. Cum le rezolvă Dumnezeu pe toate după planuri tainice, prin grădini de El zidite. Atunci n-a ascultat Adam, acum ascultă Hristos, şi aşa se închide cercul. S-a realizat ispăşirea şi învierea la modul ontologic, fiinţial; acum rămâne ca fiecare dintre noi, având modelul, să realizăm învierea noastră.

E un drum greu şi lung: ţine o viaţă. E o viaţă însă a cărei durată nu o ştim... Cât timp să fim buni, cât timp trebuie să ispăşim? Buni trebuie să fim tot timpul, cât despre ispăşire, despre pedeapsă, răspunde fiecare după cât crede că mai greşeşte. În primul rând nu există îndreptare fără ispăşire, pentru că ai de lucrat la fiinţa ta; e ca şi cum ai lucra la o casă dărâmată, mai întâi trebuie să cureţi locul, apoi să rezideşti şi apoi, atenţie, să reînfrumuseţezi. O casă nu e gata până nu e bună de locuit şi nu e confortabilă; şi lucrurile astea nu se pot face dintr-o dată. Trebuie timp, răbdare şi muncă. Asta ni se cere acum, în timpul postului: să încercăm să restaurăm fiinţa noastră şi să o înfrumuseţăm. Veţi întreba de unde ştim că e căzută, că e distrusă, căci nu avem probleme deosebite. Unora le merge bine şi unii nu simt nici o părere de rău după ceva ce au făcut? Da, aşa este, dar noi ne adresăm acelora cu conştiinţă, acelora care mai recunosc în ei urme ale chipului pierdut al lui Dumnezeu. Şi, mai ales, acelora în care cuvântul lucrează. În principiu, vorbim către toţi, dar niciodată în istorie n-au răspuns şi n-au reacţionat oamenii la fel. Am vrea ca toţi să se mântuiască şi să redobândească grădina pierdută, dar aici lucrurile se fac nu cu forţa, nu de silă sau cine ştie din ce obligaţie, ci se fac cu cercetare de sine, autoevaluare, înţelegere, smerenie, supunere spre o judecată din afară şi cu dragoste.

Părinţii Bisericii, care cunosc bine vechile rânduieli liturgice din perioada Triodului, ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai, legată de Duminica lăsatului sec de brânză, reprezintă o transpunere a expulzării temporare a penitenţilor în afara Bisericii, care odinioară avea loc atunci. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii (ca oarecând Adam, în faţa uşilor încuiate ale raiului) şi să-şi plângă păcatele până la sfârşitul Postului Mare, când erau reintroduşi în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească. De aceea imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea porţilor raiului.